GinaMed
Cursuri - Biologie Barron's - 23. Sistemul reproducător feminin

23. Sistemul reproducător feminin

Cuprins:

23.1. Introducere
23.2. Ovarele și organele anexe
23.3. Fiziologia reproducerii la femeie
23.4. Dezvoltarea embrionară și fetală

23.1. Introducere

Sistemul reproducător feminin are multiple funcții privitoare la celulele reproducătoare (gameți), astfel încât asigură:

  • producția;
  • înmagazinarea (depozitarea);
  • hrana;
  • transportul acestora.

Sunt gameți:

  • ovulele – din sistemul reproducător feminin;
  • spermatozoizii – din sistemul reproducător masculin.

Prin unirea celor două tipuri de gameți în procesul de fecundație, duc la formarea unei singure celule, denumită celula-ou sau zigotul.

În alcătuirea sistemului reproducător feminin, intră:

  • organe de reproducereovare sau gonade; aceste au rolul de a produce gameți și de a sintetiza hormoni;
  • numeroase ducte – care primesc și transportă gameții;
  • glande și organe anexe – secretă lichide;
  • anumite structuri ale organelor genitale externe asociate cu sistemul reproducător;
  • în cursul sarcinii: structuri cu rol de nutriție și protecție a embrionului în cursul dezvoltării sale.    
Cele mai importante structuri ale tractului genital feminin si organele din apropierea acestora –  vedere lateral stânga, secțiune sagitală.
Figura 23.1 Cele mai importante structuri ale tractului genital feminin si organele din apropierea acestora – vedere lateral stânga, secțiune sagitală.

După sarcina, nou-născutul este hrănit de către glandele mamare.

Ligamentul larg al uterului reprezintă un pliu al peritoneului la nivelul căruia se află cele mai importante organe ale tractului genital. De-a lungul limitei superioare a ligamentului larg se află trompele uterine care se deschid în cavitatea pelviană, lateral de ovare. La nivelul cavității pelviene, de planșeul acesteia și de pereții laterali se fixează ligamentul larg. În continuarea epiteliului său se află epiteliul peritoneului parietal.

23.2. Ovarele și organele anexe

Ovarele

Ovarele – caracteristici:

  • sunt organe pereche;
  • sunt de talie mică;
  • au formă migdalată;
  • măsoară circa 5 cm lungime și 2,5 cm lățime;
  • se află în apropierea pereților laterali ai cavității pelviene;
  • fiecare ovar este protejat de o tunică: albuginee;
  • sunt situate în spatele peritoneului (retroperitoneal);
  • pentru susținerea fiecărui ovar intervin: ligamentul ovarian și ligamentul suspensor;
  • mesovarium - este o porțiunea a ligamentului larg al uterului prin intermediul căruia ovarele sunt fixate de acesta;
  • produc ovulele (oocite);
  • prezintă o zonă medulară și o zonă corticală;
  • secretă hormoni sexuali feminini: estrogen și progesteron.

În conținutul ovarului se află multe grupuri de celule care alcătuiesc foliculi. Fiecare dintre aceștia dispune de câteva straturi care înconjoară oocitul primar (imatur). Maturizarea lor are loc la interiorul foliculului, după care sunt eliberate prin ovulație. Aceasta se desfășoară la circa fiecare 28 de zile. După procesul de ovulație, are loc reorganizarea foliculului care devine corp galben (corpus luteum) care secretă hormoni. După circa 14 zile, acesta regresează și se transformă în corp alb (corpus albicans) și totodată se oprește producția de estrogeni și progesteron, fapt care determină instalarea menstruației.

Tractul genital feminin privit din plan frontal. Vaginul a fost secționat pentru observarea colului uterin.
Figura 23.2 Tractul genital feminin privit din plan frontal. Vaginul a fost secționat pentru observarea colului uterin.

Trompele uterine

Trompele uterine (trompele lui Falloppio) ating o lungime aproximativă de 12,5 cm și sunt dispuse de-a lungul marginii superioare a ligamentului larg care duce către uter. Capătul trompei din apropierea ovarului se dilată și formează infundibul, o formațiune în formă de pâlnie. Acesta prezintă multiple prelungiri cu un aspect neregulat, ramificat, care se extind spre ovar și poartă numele de fimbrii. Trompele uterine prezintă o porțiune alungită, dispusă proximal de infundibul, denumită ampulă. În continuarea ei se află istmul, care reprezintă un segment scurt care se leagă de peretele uterin și se deschide în cavitatea uterină.

Trompele uterine sunt susținute de către ligamentul larg.

Ampula este căptușită la interior de un epiteliu cu numeroase invaginații sau buzunărașe și pliuri, iar suprafața epitelială prezintă cili. Aceștia intervin în transportul ovulului de-a lungul trompei uterine, proces completat și de contracțiile peristaltice ale mușchilor netezi din pereții trompei uterine. Pasajul ovulului din infundibul în uter necesită în mod normal circa 3-4 zile. Dacă în primele două zile ale traseului său de-a lungul trompei uterine, ovulul întâlnește spermatozoizi, atunci fecundarea poate avea loc. În această situație, trompa uterină intervine în transportul celulei-ou (zigotului) aflată în variate faze de dezvoltare, către uter. În caz contrar, ovulele nefecundate se degenerează la nivelul trompelor uterine, în porțiunea lor terminală (adică în istmul trompelor uterine).

Foliculii ovarieni eliberează oocitele care sunt prinse în trompele uterine prin intermediul fimbriilor pulsatile. Totuși, există posibilitatea ca ovulele să nu intre în trompele uterine și să ajungă în porțiunea pelviană a cavității abdomino-pelviene.

Uterul

Uterul a purtat în trecut și denumirea de mitră. Acesta prezintă următoarele caracteristici:

  • este un organ cavitar;
  • în mod normal, este de mărimea și forma unei pere;
  • în cursul sarcinii, uterul se mărește semnificativ;
  • este dispus median, în zona anterioară a cavității pelviene, deasupra vaginului și a vezicii urinare;
  • susținerea uterului se face prin intermediul ligamentului larg;
  • rolurile uterului: protecție mecanică, aport nutritiv (hrană) pentru dezvoltarea embrionului și a fătului.

Uterul poate fi împărțit în:

  • porțiunea superioară, denumită corp uterin – este alcătuită din pereți groși; corpul uterin prezintă o porțiune superioară, bombată, denumită fund uterin și care reprezintă zona în care uterul se unește cu trompele uterine;
  • poțiunea inferioară, denumită istm.

În continuarea istmului se află colul uterin, denumit cervix. Acesta reprezintă o structură ce se aseamănă cu un tub muscular, care pătrunde în vagin pe o porțiune scurtă. Trecerea dinspre istm spre canalul cervical, se face prin orificiul cervical intern. În continuarea cavității uterine se află canalul cervical care prin intermediul orificiului extern (vaginal) al colului uterin, se deschide în vagin. La nivelul acestui orificiu sunt depozitați spermatozoizii în cursul actului sexual.

În alcătuirea peretelui uterin gros intră 3 straturi, astfel:

  • stratul internendometru, care la rândul său prezintă un strat mai gros superficial, denumit strat funcțional, urmat de un strat profund, mai subțire, denumit strat bazal. La nivelul stratului funcțional are loc implantarea embrionului. Dacă fecundația nu are loc, stratul funcțional este cel care se va desprinde în cursul menstruației. Pentru regenerarea stratului funcțional după menstruație este responsabil stratul bazal.
  • stratul mijlociumiometru, alcătuit dintr-un strat gros de mușchi netezi. Aceștia sunt responsabili de contracțiile ritmice în travaliul din cursul nașterii.
  • stratul externperimetru (seroasa), în continuarea căruia se află mezoteliul ligamentului larg.
Uterul și trompele uterine - vedere în plan frontal.
Figura 23.3 Uterul și trompele uterine - vedere în plan frontal.

Vaginul

Vaginul constituie un canal fibromuscular care măsoară circa 9 cm lungime, cuprins între colul uterin și orificiul vaginal de la nivelul vestibulului. Vaginul se poate destinde și astfel se extinde în sus și către partea posterioară a cavității pelviene.

Vaginul reprezintă organul feminin al copulației care de multe ori poartă numele de canal de naștere. În zona în care canalul uterin se deschide în vagin, se remarcă un mic reces (nișă), denumit fornix. În alcătuirea pereților vaginului intră o rețea vasculară sanguină și straturi de mușchi netezi. Înainte de începutul activității sexuale, intrarea în vagin este blocată parțial sau total de o cută subțire de epiteliu, denumită himen.

Rolurile vaginului:

  • elimină fluidele și mucoasa endometrială din cursul menstruației;
  • în contactul sexual, reprezintă locul în care pătrunde penisul;
  • intervine și în depozitarea spermatozoizilor;
  • constituie calea de expulzie a nou-născutului în cursul nașterii (canal de naștere).

Organele genitale externe

Organele anexe ale tractului genital feminin includ și organele genitale externe cunoscute generic ca vulvă.

Orificiul vaginal mediază deschiderea vaginului într-o zonă a vulvei, denumită vestibul. În alcătuirea sa intră multiple structuri anatomice, printre care:

  • clitorisul – masă mică de țesut erectil, proeminentă în vestibul și a căror dimensiuni cresc în cursul excitării sexuale la femei;
  • glandele vestibulare (glandele Bartholin), glande pereche și împreună cu glandele parauretrale (glandele Skene), produc secreții care au rolul de a lubrifia vaginul în cursul actului sexual;
  • orificiu uretral – deschiderea uretrei, orificiu extern al căilor urinare.

Vestibulul reprezintă spațiul dintre labiile mici care cuprinde deschiderea vaginului (posterior) și a uretrei (anterior).

Labiile mici delimitează vestibulul. Labiile mici reprezintă două pliuri alungite și delicate ale pielii la nivelul cărora se află glande sebacee. Labiile mici protejează deschiderea vaginului și a uretrei. Cele două labii mici se remarcă și în zona posterioară, în porțiunea cutanată dintre anus (orificiu extern al tractului gastrointestinal) și vulvă a perineului.

Mai mici decât labiile mari, sunt labiile mici. Labiile mari împreună cu muntele lui Venus delimitează marginile externe ale vulvei.

Muntele lui Venus sau mons pubis reprezintă o porțiune proeminentă de țesut adipos acoperit de piele și dispusă în fața simfizei pubiene. După perioada de pubertate, muntele lui Venus va fi acoperit de păr pubian.

Labiile mari sunt două cute alungite ale pielii, care înconjoară și acoperă parțial labiile mici și structurile vestibulului. La nivelul lor se află glande responsabile de secreția unui fluid cu rol lubrifiant al suprafeței interne.

Vulva sau organele genitale externe ale aparatului reproducător feminin.
Figura 23.4 Vulva sau organele genitale externe ale aparatului reproducător feminin.

Glandele mamare

După naștere, hrana nou-născutului este asigurată prin intermediul sânului, cu lapte matern. În structura sânului intră glande mamare care sunt glande de tip alveolar, care produc lapte matern, proces denumit lactație. Acestea sunt dispuse în zona toracică anterioară, în țesutul subcutanat al sânilor. Sânul se află între coastele I și VI și anterior de fascia superficială a mușchiului pectoral mare.

În alcătuirea glandei mamare intră numeroși lobi. Fiecare dintre aceștia este format din glande apocrine secretoare de lapte (glande alveolare) și care sunt drenate de ductele mamare. Un țesut conjunctivo-adipos delimitează lobii. Aceștia se reunesc în porțiunea conică a fiecărui sân denumită mamelon. Acesta prezintă în jurul său piele de culoare mai închisă comparativ cu pielea din jur, numindu-se areolă. La nivelul acesteia se întâlnesc glande sebacee și sudoripare.

Sânul - secțiune sagitală.
Figura 23.5 Sânul - secțiune sagitală.

Prolactina, hormon secretat de hipofiza anterioară, controlează secreția laptelui. Oxitocina, hormon eliberat de hipofiza posterioară, controlează ejecția (eliberarea) laptelui, ca răspuns reflex la stimularea mecanică produsă prin supt. Secreția (atât de oxitocină, cât și de prolactină) este continuă pe perioada în care actul suptului stimulează eliminarea laptelui din glandele mamare. Totodată, oxitocina stimulează contracțiile uterine din cursul nașterii și menstruației.

23.3. Fiziologia reproducerii la femeie

Ciclul menstrual

Ciclul menstrual include modificările fiziologice și structurale din sistemul reproducător feminin manifestate ca răspuns la schimbarea concentrației sanguine a hormonilor secretați de ovar.

Durata sa aproximativă este de 28 de zile. În general, ovulația are loc la jumătatea duratei ciclului menstrual (aproximativ a-14 a zi).

În zilele 1 - 5 ale ciclului menstrual (faza menstruală) se înregistrează următoarele:

  • are loc desprinderea stratului funcțional îngroșat al endometrului, de perete uterin;
  • stratul bazal al endometrului nu se desprinde; acesta intervine în dezvoltarea unui nou strat funcțional;
  • are loc sângerarea (menstruația sau menstra) pe parcursul a 3-5 zile, în general; ceea ce se elimină este format din: strat funcțional al endometrului, secreții glandulare, mucus și sânge;
  • concentrația sanguină a estrogenilor și progesteronului este mică;
  • totodată este inițiată regenerarea stratului funcțional al endometrului.

În zilele 6 - 14 ale ciclului menstrual (faza proliferativă) se înregistrează următoarele:

  • are loc îngroșarea stratului funcțional al endometrului;
  • foliculii ovarieni se dezvoltă;
  • în endometru se formează glande tubare;
  • crește aportul sanguin la nivelul endometrului;
  • concentrația sanguină a estrogenilor și progesteronului crește, aceștia influențând regenerarea endometrului;
  • în ziua 14 (aproximativ): are loc ovulația – procesul este declanșat de o creștere bruscă a secreției de LH (hormon luteinizant) și de creșterea concentrației de estrogeni și progesteron; după eliberarea oocitului din foliculul ovarian, acesta din urmă devin corp galben.

În zilele 15 – 28 ale ciclului menstrual (faza secretorie) se înregistrează următoarele:

  • corpul galben ovarian secretă progesteron și mici cantități de estrogeni;
  • glandele endometriale din uter încep să secrete nutrienți pentru hrănirea embrionului, în eventualitatea în care acesta s-a format.
Ciclul menstrual (săgețile indică influența hormonilor asupra dezvoltării endometrului).
Figura 23.6 Ciclul menstrual (săgețile indică influența hormonilor asupra dezvoltării endometrului).

În absența fecundației, se înregistrează involuția corpului galben și scăderea concentrației de estrogeni și progesteron. Dacă stimulul hormonal lipsește, corpul galben degenerează.

În cazul în care fecundația are loc, blastocistul rezultat va secreta hormonul gonadotropină corionică care va stimula corpul galben.

Dacă sarcina nu se instalează, concentrația hormonilor ovarieni scade determinând vasoconstricție (constricția vaselor sanguine) care diminuează astfel necesarul sanguin al celulelor endometriale, ducând la necrozarea lor.

Ziua 28 a ciclului menstrual reprezintă cu aproximație ziua de început a menstruației și totodată prima zi dintr-un nou ciclu menstrual.

Menarha reprezintă prima menstruație, iar perioada în care ciclurile menstruale se opresc se numește menopauză.

Oogeneza

Oogeneza reprezintă procesul de formare al ovulelor la nivelul ovarului. Aceasta debutează încă din cursul vieții intrauterine, când celulele germinale primitive (oogonii) intră în faza I a diviziunii meiotice, nu o finalizează și se opresc în profaza I. În acest fel devin oocite primare, numărând aproximativ două milioane. Fiecare oocit este înconjurat de un număr variabil de straturi celulare care formează astfel foliculii primari. Aceștia se întâlnesc în ovarele femeii încă de la naștere, iar producția lor nu mai continuă după naștere. Circa 75.000 de foliculi rămân la pubertate.

Hipotalamusul își inițiază secreția de GnRH (Gonadotropin-releasing hormone) la vârsta pubertății, care la rândul său va stimula eliberarea din hipofiza anterioară a FSH (hormon foliculo-stimulant) și LH (hormonul luteinizant). FSH-ul stimulează creșterea și maturarea lunară a câte unui folicul și totodată stimulează producția de estrogeni. În general, maturarea foliculului alternează de la un ovar la altul, pornind procesul de la stadiu de oocit primar care se află deja în ovar.

LH-ul (hormonul luteinizant) secretat tot de hipofiza anterioară, acționează asupra foliculului în curs de dezvoltare și îl stimulează să producă estrogeni și progesteron.

Prin maturarea unui folicul se înțelege dezvoltarea celulelor foliculare și modificări ale oocitelor primare. Din oocitul primar (celulă diploidă, cu 46 de cromozomi), la finalul fazei I a meiozei (pe care o finalizează la pubertate) rezultă două celule (celulă haploidă, cu 23 de cromozomi fiecare). Dintre cele două, una reprezintă oocitul secundar care va deveni ovulul matur (cu 23 de cromozomi). Cealaltă celulă reprezintă globul polar nefuncțional care intră în faza II a meiozei rezultând 2 globuli polari care vor degenera.

Oocitul secundar intră și el în faza II a meiozei și se oprește în metafaza II, proces stimulat de LH. În cursul acestei faze, oocitul secundar este numit ovul. Finalizarea fazei II a meiozei are loc doar în prezența unui spermatozoid, formând astfel ovulul matur (23 de cromozomi) și un al doilea globul polar care va degenera. Unirea ovulului cu spermatozoidul se desfășoară prin procesul de fecundație.

Oogeneza - formarea și dezvoltarea ovulului (n - este numărul de cromozomi).
Figura 23.7 Oogeneza - formarea și dezvoltarea ovulului (n - este numărul de cromozomi).

Pentru maturarea foliculului sunt necesare 14 zile, iar foliculul matur (are un aspect veziculos) se mai numește folicul vezicular. Oocitul se află într-o cavitate plină cu lichid, denumită antru, în jurul căreia se află coroana radiată (formată din celule de susținere). La finalul perioadei de maturare, concentrația de LH crește brusc și determină eliminarea oocitului din folicul prin procesul de ovulație. Inițierea acestui proces este indicată prin apariția unei proeminențe pe suprafața ovarului.

Eliberarea oocitului matur se face în cavitatea peritoneală. De la acest nivel, intervin curenții de lichid din fimbriile mobile ale trompelor uterine și imediat îl transportă în trompele uterine. De aici, va ajunge în uter.

Celulele foliculare rămase în ovar vor suferi anumite modificări biochimice și de structură aflate sub controlul LH, pentru a forma corpul galben (corpus luteum). Această structură glandulară rămâne activă pentru circa 12 zile, timp în care secretă cantități mari de progesteron și estrogeni. În cazul în care fecundația are loc, secreția acestuia continuă, însă în caz contrar, corpul galben degenerează în corp alb (care este un rest al corpului galben).

Procesele care au loc în fiecare lună la nivelul ovarului.
Figura 23.8 Procesele care au loc în fiecare lună la nivelul ovarului.

Fecundația

Fecundația constă în unirea gamenților din cursul reproducerii sexuate. Astfel, un spermatozoid (conține 23 de cromozomi) se unește cu un ovul (conține 23 de cromozomi) și formează ovulul fecundat sau celula-ou (cu 46 de cromozomi). O condiție necesară ca spermatozoidul să se unească cu ovulul este ca acesta să fie capacitat. Capacitația constă în fragilizarea membranei spermatozoidului care în acest fel facilitează eliberarea enzimelor din acrozom. Mucusul sistemului reproducător feminin pe care îl traversează spermatozoizii acționează asupra membranei lor, modificând-o, moment în care se desfășoară capacitația. Ulterior, poate avea loc unirea spermatozoidului cu ovulul. Fecundarea ovulului de către un singur spermatozoid, necesită eliberarea enzimelor dintr-un număr crescut de spermatozoizi.

Zigotul reprezintă ovulul fecundat. În funcție de tipul de cromozomi, se stabilește sexul zigotului astfel:

  • 2 cromozomi X din zigot – indică sexul feminin;
  • un cromozom X și un cromozom Y – indică sexul masculin.

În general, fecundația se desfășoară în trompele uterine. Pentru asta, este nevoie ca spermatozoizii depozitați în vagin să înoate prin colul uterin și uter și în final să ajungă la trompele uterine. Acrozomul spermatozoizilor prezintă enzime care digeră straturile celulare exterioare ale ovulului, astfel încât doar un singur spermatozoid va reuși să îl penetreze. Ulterior, membrana ovulului suferă modificări care blochează accesul altor spermatozoizi. Acesta reprezintă momentul în care se finalizează meioza oocitulul secundar cu 23 de cromozomi în nucleu și un alt glob polar care degenerează. Prin unirea nucleului spermatozoidului ce conține 23 de cromozomi, cu nucleul ovulului se formează nucleul zigotului cu 46 de cromozomi.

Fecundația la nivelul trompelor uterine.
Figura 23.9 Fecundația la nivelul trompelor uterine.

După ce fecundația are loc, zigotul trece printr-un proces de segmentare sau mitoză fără creștere celulară, cu scopul de a forma 16 sau mai multe sfere unicelulare solide, denumite morulă. Ulterior, morula (formată în istm) dezvoltă un blastocist (structură celulară cavitară plină cu lichid), mai mare decât ovulul. Într-un interval de circa 4 sau 5 zile după ovulație, blastocistul coboară prin trompa uterină și ajunge în uter. La acest nivel, blastocistul absoarbe necesarul de nutrienți din secrețiile glandelor uterine. În următoarele câteva zile, blastocistul vine în contact cu peretele endometrului, erodează epiteliul și se fixează în endometru, proces denumit implantare. Finalizarea acestuia are loc la circa 5 zile după fecundație. Din blastocist se va forma embrionul.

Procesele care au loc după fecundație.
Figura 23.10 Procesele care au loc după fecundație.

După procesul de fecundație, corpul galben din ovar își continuă secreția de progesteron care nu permite eliminarea mucoasei endometriale. Blastocistul prezintă anumite prelungiri (vilozități coriale) care se conectează cu țesuturile uterine și duc la formarea organului placentă. Aceasta reprezintă un mediu de transfer între fluxul sanguin embrionar și cel matern, pentru gaze dizolvate, substanțe nutritive și reziduuri. În plus, placenta are și funcție de organ endocrin care secretă estrogeni și progesteron cu rol în menținerea sarcinii.

Imediat după implantare, celulele placentare secretă gonadotropina corionică umană (hCG) detectabilă în sângele matern. Prezența ei confirmă sigur desfășurarea fecundației și inițierea dezvoltării sarcinii. Atât timp cât hCG-ul este prezent, nu se înregistrează degenerarea corpului galben. Acesta se menține funcțional și continuă producția de progesteron și estrogeni pe parcursul a circa 3 luni, după care degenerează. Ulterior, secreția activă de estrogeni și progesteron, pentru menținerea sarcinii, este preluată de către placentă.

23.4. Dezvoltarea embrionară și fetală

Perioada embrionară reprezintă primele două luni de dezvoltare. Embrionul reprezintă individul în curs de dezvoltare.

După fixarea blastocistului în endometru, acesta dezvoltă o masă celulară internă care se diferențiază ulterior în 3 foițe embrionare în procesul de gastrulație. Aceste 3 foițe intră în structura discului embrionar, a căror straturi germinale sunt:

  • ectoderm;
  • mezoderm;
  • endoderm.

Ectodermul reprezintă foița embrionară externă de la nivelul căreia se vor dezvolta:

  • sistemul nervos;
  • epidermul pielii și structurile anexe (păr, unghii, etc);
  • părți ale ochiului, urechii;
  • glanda hipofizară (pituitară).

Mezodermul reprezintă foița mijlocie de la nivelul căreia se vor dezvolta:

  • mușchii scheletici;
  • majoritatea mușchilor netezi;
  • mușchiul cardiac;
  • scheletul (osul și cartilajul);
  • dermul pielii;
  • sângele – sistemul circulator;
  • anumite epitelii;
  • căile urinare – sistemul excretor;
  • unele componente ale ochiului și urechii;
  • tunicile externe ale tubului digestiv;
  • sistemul reproducător.

Endodermul reprezintă foița internă de la nivelul căreia se vor dezvolta:

  • componente și glande ale sistemului gastrointestinal – mucoasa tubului digestiv și structurile anexe;
  • componente și glande ale sistemului respirator – mucoasa tractului respirator.
Cele 3 foițe din alcătuirea embrionului și organele care se formează din acestea.
Figura 23.11 Cele 3 foițe din alcătuirea embrionului și organele care se formează din acestea.

În cursul dezvoltării sale, în jurul embrionului se dispun o serie de membrane.

La începutul dezvoltării embrionare, se formează:

  • membrana amniotică;
  • membrana corionului;
  • membrana alantoidei;
  • membrana vitelină.

Sacul amniotic (amnion) cuprinde embrionul în întregime, iar membrana acestuia se numește membrană amniotică. În exteriorul amnionului se află o zonă denumită corion, delimitată de membrana corionică, care reprezintă originea vilozităților coriale. Mai târziu, corionul și amnionul fuzionează și dau naștere sacului care cuprinde fătul. Între amnion și corion se află o membrană foarte vascularizată, denumită membrană alantoidă care intră în alcătuirea cordonului ombilical.

Pentru primele 6 săptămâni, embrionul prezintă și un sac vitelin cuprins într-o membrană vitelină.

Membranele embrionului la începutul dezvoltării embrionare când se formează membranele amniotică, a corionului, alantoidei și vitelină (în imaginea din stânga) și la 5 săptămâni se observă placenta în alcătuirea căreia intră vilozitățile coriale, precum și contribuția alantoidei în formarea cordonului ombilical și a vaselor de sânge ombilicale (în imaginea din dreapta).
Figura 23.12 Membranele embrionului la începutul dezvoltării embrionare când se formează membranele amniotică, a corionului, alantoidei și vitelină (în imaginea din stânga) și la 5 săptămâni se observă placenta în alcătuirea căreia intră vilozitățile coriale, precum și contribuția alantoidei în formarea cordonului ombilical și a vaselor de sânge ombilicale (în imaginea din dreapta).

După primele 5 săptămâni, membranele își schimbă structura, astfel că din membrana corionică rezultă vilozitățile coriale din structura placentei. Din alantoidă se formează cordonul ombilical și vasele de sânge ombilicale.

Cordonul ombilical constituie o structură alungită, asemănătoare cu o sfoară, în alcătuirea căreia intră două artere ombilicale și o venă ombilicală. Face legătura între placentă și embrion (și ulterior la făt), reprezentând un organ implicat în transportul de gaze, nutrienți și reziduuri între mamă și copil.

Perioada fetală reprezintă ultimele 7 luni de dezvoltare. Individul care se dezvoltă în cursul acestei perioade poartă numele de făt. În cursul acestei perioade sistemele de organe se dezvoltă, formarea lor având loc în cursul perioadei embrionare. Totodată, în perioada fetală, fătul capătă un aspect uman. Pe toată perioada dezvoltării sale, fătul este înconjurat de amnion.

Prima lună de dezvoltare fetală = luna a treia de sarcină, în care se vor observa următoarele:

  • sistemele de organe formate deja, își încep dezvoltarea;
  • creșterea în lungime a corpului este accelerată;
  • dezvoltarea encefalului continuă;
  • ochii se dezvoltă;
  • mugurii membrelor superioare și inferioare sunt prezenți;
  • se formează modelul cartilaginos al oaselor;
  • bătăile inimii devin detectabile;
  • organele externe de reproducere sunt vizibile.

În cursul lunii a patra de sarcină se înregistrează următoarele:

  • corpul înregistrează o creștere rapidă;
  • se disting membrele;
  • caracteristicile faciale devin evidente;
  • vasele mari de sânge sunt formate;
  • membrele cresc;
  • apar puncte de osificare în scheletul cartilaginos;
  • se remarcă unghiile și genele.

În cursul lunii a cincea de sarcină se înregistrează următoarele:

  • mușchii scheletici sunt activi;
  • apar primele mișcări fetale;
  • pielea este acoperită cu păr fin, pufos – denumit lanugo;
  • în raport cu corpul, membrele inferioare și superioare au proporții normale.

În cursul lunii a șasea de sarcină se înregistrează următoarele:

  • o creștere substanțială în greutate;
  • capul fătului raportat la restul corpului, devine mai proporțional;
  • vasele de sânge din piele se dezvoltă;
  • pielea are un aspect ridat.

În cursul lunii a șaptea de sarcină se înregistrează următoarele:

  • se depune mai multă grăsime;
  • pielea se netezește;
  • ochii se deschid.

În cursul lunii a opta de sarcină se înregistrează următoarele:

  • se consideră că copilul este „la termen”;
  • prezintă șanse reale să supraviețuiască în afara corpului.

În cursul lunii a noua de sarcină, grăsimea depusă subcutan conferă pielii un aspect neted. Copilul este gata să se nască.

Etapele dezvoltării embrionului și fătului.
Figura 23.13 Etapele dezvoltării embrionului și fătului.

La circa 266 de zile (9 luni) de la fecundare are loc nașterea (parturiția). Realizarea ei presupune o serie de procese și factori chimici, alături de multiple mecanisme de feedback.

Când debutează travaliul, secreția de progesteron din placentă scade, anulând efectul inhibitor al acestui hormon asupra endometrului. Modificarea concentrației progesteronului și estrogenilor, stimulează sinteza de prostaglandine. În procesul nașterii, prostaglandinele stimulează mușchii netezi din peretele uterin și dilată colul uterin pentru a deschide orificiul cervical. Lobul posterior al hipofizei răspunde la contracțiile musculare uterine prin eliberarea de oxitocină. Aceasta determină contracții uterine puternice. Amnionul se rupe și eliberează astfel lichid amniotic. Odată cu trecerea capului fetal prin colul uterin, distensia țesuturilor cervicale stimulează eliberarea de cantități suplimentare de oxitocină. Totodată, distensia duce la apariția de contracții la nivelul corpului uterin. Contracțiile uterine induc contracții ale peretelui abdominal prin căi reflexe de la nivelul măduvei spinării.

Contracțiile uterine și abdominale sunt cele care împing copilul prin colul uterin și vagin la exterior. În mod normal, capul copilului este cel care apare primul (naștere în prezentație craniană). Însă în aproximativ 5% din cazuri, fesele sunt cele care apar mai întâi (naștere în prezentație pelviană). După nașterea copilului, la interval de câteva minute, placenta este expulzată din uter.

Poziția fătului complet dezvoltat imediat înainte de naștere.
Figura 23.14 Poziția fătului complet dezvoltat imediat înainte de naștere.

Bibliografie:

  • Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la facultățile de medicină; Autori: Krumhardt B., Alcamo I.E.; Barron's & Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș, 2022
Rezolvă Grile din Curs
Acasă Acasă Cursuri Cursuri Grile Grile Simulări Simulări Meditații Meditații