GinaMed
Cursuri - Biologie Barron's - 18. Sistemul digestiv

18. Sistemul digestiv

Cuprins:

18.1. Introducere
18.2. Tractul gastrointestinal
18.3. Organele anexe

18.1. Introducere

Rolurile importante ale sistemului digestiv sunt:

  • descompune moleculele mari de alimente în molecule mai mici;
  • absoarbe în organism moleculele mici, mineralele și apa.

Sistemul digestiv se compune din:

  • tract gastrointestinal – principala componentă a sistemului digestiv, din care fac parte: cavitatea orală (gura), faringe, esofag, stomac, intestin subțire, intestin gros;
  • organe anexe – sunt organe implicate în digestie: glandele salivare (parotidă, sublinguală, submandibulară), ficat, pancreas.
Organele și structura sistemului digestiv - vedere anterioară.
Figura 18.1 Organele și structura sistemului digestiv - vedere anterioară.

Tractul gastrointestinal se întinde pe o lungime de aproximativ 9 m, prezentând o structură tubulară, musculară. În alcătuirea pereților tractului gastrointestinal intră 4 straturi diferite, astfel:

  • tunica internă – membrana mucoasă (mucoasa): alcătuită dintr-un epiteliul deasupra unui țesut conjunctiv care prezintă cantități reduse de mușchi neted; la nivelul mucoasei se află glande ale tractului gastrointestinal responsabile de secreția enzimelor digestive și a mucusului cu rol protector al țesturilor tractului gastrointestinal.
  • submucoasa – la nivelul ei se află vase de sânge, vase limfatice și nervi;
  • următoarea tunică are în alcătuirea ei mușchi neted dispus în două straturi: unul intern – în care mușchii au o dispunere circulară care înconjoară tractul gastrointestinal; contracția lor micșorează diametrul; și un strat extern – în care mușchii au o dispunere longitudinală, în lungul tractului gastrointestinal, prin a căror contracție scurtează lungimea acestuia. În mod particular, stomacul prezintă și un al treilea strat de mușchi netezi dispuși oblic, între submucoasă și stratul circular.
  • tunica externă – stratul seros (seroasa): alcătuită din peritoneul visceral; în continuarea acestuia urmează peritoneul parietal, care tapetează cavitatea abdominală. Celulele din alcătuirea peritoneului visceral (seroasa) secretă un lichid care umectează partea externă a organelor și favorizează alunecarea liberă a lor. Între peritoneul visceral și parietal este delimitat un spațiu denumit cavitate peritoneală.

18.2. Tractul gastrointestinal

Tractul gastrointestinal începe de la cavitatea orală și se finalizează cu anusul.

Cavitatea orală

Funcțiile cavității orale sunt:

  • asigură ingestia alimentelor;
  • asigură digestia mecanică a alimentelor – prin reducerea masei și amestecarea lor (lubrefierea) cu secrețiile salivare;
  • prezintă funcție gustativă;
  • are rol în masticație.

În jurul cavității orale se află buze, obraji, palatul moale și dur.

Fixarea limbii la nivelul planșeului oral se face printr-un pliu de țesut, denumit frâul limbii. În alcătuirea limbii intră un mușchi la suprafața căruia se află o membrană mucoasă. În porțiunile laterale ale limbii se întâlnesc mugurii gustativi dispuși în papilele gustative. Cu ajutorul salivei, limba are rolul de a converti alimentele în bol alimentar.

Mare parte din digestia mecanică a alimentelor este realizată de către dinți. Aceștia se clasifică în:

  • dinți temporari/ deciduali sau „dinții de lapte” – sunt 20; în general se pierd până la 6 ani;
  • dinți permanenți – sunt 32; înlocuiesc dinții temporari.

Tipurile de dinți, sunt:

  • incisivi – taie alimentele de dimensiuni mari;
  • canini – formă conică (de colți); cu ajutorul lor se pot prinde și sfâșia alimentele;
  • premolari – aspect plat; mărunțesc (macină) alimentele;
  • molari – aspect plat; mărunțesc alimentele.
Dinții permanenți ai adultului și perioada de erupție.
Figura 18.2 Dinții permanenți ai adultului și perioada de erupție.

Principalele componente ale dintelui sunt:

  • smalțul – dispus la exteriorul dintelui, reprezintă cea mai dură substanță din organism. În alcătuirea ei intră în principal săruri de calciu, care se găsesc în concentrația cea mai mare în hidroxiapatită (substanță minerală).
  • dentina – dispusă sub smalț, este mai moale decât acesta. Dentina alcătuiește cea mai mare parte din dinte, înconjurând pulpa dentară (care se compune din cavitate pulpară + canal radicular) la nivelul căreia se află vasele de sânge, nervii și țesuturile conjunctive ale dintelui, care pătrund prin canalul radicular.
Structura unui dinte alături de cele 3 regiuni principale (<b>coroană</b>, <b>gât (colet)</b>, <b>rădăcină</b>) și elementele componente.
Figura 18.3 Structura unui dinte alături de cele 3 regiuni principale (coroană, gât (colet), rădăcină) și elementele componente.

Totodată, rădăcina dintelui este acoperită de cement în jurul căruia se află membrana periodontală.

Glandele salivare mari (sunt 6) sunt considerate glande anexe ale sistemului digestiv responsabile de secreția salivei în cavitatea orală. Acestea se împart în:

  • glanda parotidă – glandă pereche, dispusă în dedesubtul urechii, profund în țesuturile din regiunea feței; este drenată de ductul parotidian în zona internă a obrazului, în partea opusă celui de-al doilea molar superior (care erupe la 12-13 ani); constituie cea mai mare glandă salivară.
  • glanda submandibulară (submaxilară) – glandă pereche, dispusă în planșeul oral, aproape de suprafața internă a mandibulei; este drenată de ductul submandibular, în cavitatea orală, deasupra planșeului oral, lateral de frâul limbii.
  • glanda sublinguală – glandă pereche, dispusă în planșeul oral, sub limbă, în fața glandelor submandibulare; este drenată de numeroase ducte sublinguale care transportă produșii de secreție în cavitatea orală, prin deschiderile lor în planșeul oral, sub limbă.      
Dispunerea celor 3 glande salivare.
Figura 18.4 Dispunerea celor 3 glande salivare.

Saliva intervine în:

  • lubrefierea alimentelor;
  • legarea particulelor alimentare;
  • inițiază descompunerea glucidelor.

Glandele salivare prezintă în alcătuirea lor celule seroase care sintetizează amilaza, enzimă care digeră chimic molecule de amidon și glicogen până la dizaharide (două unități monozaharidice). În cazul ambelor situații este vorba despre maltoză. Alimentele petrec un interval scurt de timp în cavitatea orală, motiv pentru care doar o mică parte din amidon este digerat la acest nivel, cea mai mare parte se desfășoară în intestinul subțire.

Pe lângă celule seroase, glandele salivare au în alcătuirea lor și celule mucoase. Acestea sunt producătoare de mucus, lichid gros, de consistență vâscoasă, care leagă particulele alimentare și lubrifiază tractul gastrointestinal.

Bolta cavității orale este formată de către palat, care prezintă o zonă anterioară, dură – palatul dur și o zonă posterioară, moale – palatul moale. De la nivelul acestuia din urmă se extinde în jos o prelungire asemănătoare unui con, denumită uvulă.

Amigdalele constituie aglomerări de țesut limfatic dispuse în mucoasă și sunt:

  • amigdalele palatine;
  • amigdalele faringiene;
  • amigdala linguală.

Acestea sunt parte a sistemului limfatic cu implicații în apărarea organismului.

Faringele

Faringele – reprezintă un segment comun sistemelor digestiv și respirator, care are rolul de a conduce bolul alimentar, mai departe, către esofag.

Esofagul

Legătura faringelui de stomac se face prin esofag, care este un tub drept, distensibil, muscular întins pe aproximativ 25 de cm lungime. În traseul său către stomac, traversează diafragma (printr-un orificiu denumit hiatus esofagian). Esofagul constituie primul segment al tractului gastrointestinal la nivelul căruia se remarcă cele 4 straturi ale peretelui acestuia.

Tunica musculară a esofagului prezintă următoarele particularități:

  • este formată din fibre musculare striate – în treimea superioară a esofagului;
  • este exclusiv netedă – în treimea inferioară a esofagului.

Deglutiția reprezintă procesul de înghițire care permite trecerea alimentelor din cavitatea orală către stomac. Pentru ca deglutiția să aibă loc este necesară o coordonare a activităților următoarelor structuri:

  • limbă;
  • palat moale;
  • faringe;
  • esofag.

Prima etapă a deglutiției se desfășoară sub control voluntar, în cavitatea orală. Bolul alimentar format prin mestecarea și îmbibarea alimentelor cu salivă, este împins mai departe către faringe prin intermediul limbii. În acest moment se inițiază etapa involuntară a deglutiției, în cursul căreia, prin contracția mușchilor faringieni, bolul alimentar înaintează către esofag. Această etapă este controlată de nervi ai sistemului nervos autonom (vegetativ) prin intermediul contracțiilor care declanșează peristaltismul. Acesta determină apariția unor unde de contracție ale stratului muscular neted al esofagului, în care prima dată vor acționa cei longitudinali și ulterior cei circulari. Toate acestea sunt contracții care favorizează înaintarea bolului alimentar până la extremitatea superioară a stomacului, când bolul alimentar ajunge la un mușchi circular, denumit sfincterul esofagian inferior (sfincterul cardial).

Peristaltismul constituie contracția mușchilor netezi care, pe lângă faptul că asigură înaintarea alimentelor în lungul tractului gastrointestinal, aceasta intervine și în amestecarea alimentelor cu conținutul tractului digestiv.

Deglutiția și peristaltismul.
Figura 18.5 Deglutiția și peristaltismul.

Stomacul

Stomacul, organ de forma literei J, este cuprins între sfincterul esofagian inferior (sfincterul cardial) și mușchiul circular dispus la capătul său distal, numit sfincter piloric. Stomacul se află în partea superioară stânga a abdomenului, în regiunea epigastrică și prezintă următoarele zone:

  • cardia – în apropierea inimii;
  • fundul (fornixul);
  • corpul stomacului – partea sa principală;
  • antrul piloric – parte distală, îngustă.

Anumite pliuri, denumite rugae, se remarcă pe suprafața internă a stomacului când acesta este gol și micșorat, însă dispar (se întind) odată cu destinderea stomacului, atunci când este plin.

Stomacul prezintă două curburi:

  • marea curbură – suprafața lateral convexă a stomacului (în stânga);
  • mica curbură – suprafața medială, concavă a stomacului (în dreapta).

De la ficat la mica curbură se întinde un strat dublu de peritoneu, denumit micul epiplon. Mai jos de stomac, deasupra organelor din abdomen se întinde o altă prelungire a peritoneului, denumită marele epiplon.

Stomacul - dispunerea sa anatomică, detalii structurale ale straturilor musculare și peretelui gastric.
Figura 18.6 Stomacul - dispunerea sa anatomică, detalii structurale ale straturilor musculare și peretelui gastric.

Stomacul are rolul de a:

  • stoca (depozita) alimentele;
  • descompune chimic anumite alimente.

Cele 3 straturi musculare netede ale stomacului sunt:

  • circular;
  • longitudinal;
  • oblic.

Rolurile straturilor musculare sunt de a amesteca (mixa) și a desface bolul alimentar, pe care îl transformă și îi dă consistența unei supe, numindu-se chim. Acesta este evacuat în intestinul subțire prin sfincterul piloric, ca urmare a contracțiilor peristaltice. În intestinul subțire se desfășoară cea mai mare parte din procesul de digestie.

Mucoasa stomacului prezintă invaginații care duc la formarea de cripte gastrice profunde, la nivelul cărora se varsă produșii de secreție ai glandelor gastrice (mai specific, sucul gastric alcătuit din numeroase substanțe).

În alcătuirea glandelor gastrice intră:

  • celule parietale (se află pe la mijloc);
  • celule principale (dispuse spre bază);
  • celule mucoase (dispuse spre suprafață).

Celulele parietale secretă substanțe care intră în alcătuirea sucului gastric, iar acestea sunt:

  • acid clorhidric – important în activarea enzimelor proteolitice (pepsinogenul în pepsină); Totodată, acidul clorhidric nu este o enzimă, dar are ca substrat mai multe alimente pe care le transformă în unități mai mici în stomac;
  • factor intrinsec – necesar pentru absorbția vitaminei B12 în intestinul subțire.

Celulele mucoase secretă mucus – care intră și el în alcătuirea sucului gastric și are rolul de a proteja peretele gastric de autodigestie deoarece formează un strat vâscos, alcalin.

Celulele principale secretă enzime proteolitice, care și ele intră în alcătuirea sucului gastric. Secreția enzimelor se face sub formă inactivă, de precursori. De exemplu, pepsina este cea mai importantă enzimă proteolitică secretată în formă inactivă de pepsinogen de către celulele principale. Conversia lui în forma activă de pepsină se face în prezență de acid clorhidric. Pepsina acționează în stomac, asupra majorității proteinelor mari, pe care le descompune în unele mai mici (peptide). Labfermentul este tot o enzimă proteolitică digestivă, care acționează în stomac, însă întâlnită doar în stomacul sugarilor, care intervine în digestia proteinelor din lapte. Produsul rezultat este o proteină coagulantă.

Secreția de suc gastric se află sub control nervos exercitat de către fibre ale sistemului nervos parasimpatic (fibre ale nervului vag (X)). Totodată, secreția anumitor substanțe din sucul gastric poate fi controlată și prin hormonul produs de celule enteroendocrine din mucoasa stomacului, denumit gastrină. Aceasta controlează secreția de:

  • pepsinogen;
  • acid clorhidric;
  • mucus.

Mucoasa stomacului intervine în absorbție, însă într-un procent redus, permițând absorbția:

  • unor cantități mici de apă;
  • glucoză;
  • ioni;
  • alcool.

Celelalte alimente sunt transformate în chim gastric, practic forma de pregătire a acestora pentru etapele digestive ulterioare.

Duodenul

Intestinul subțire este cuprins între sfincterul piloric și sfincterul ileocecal (mușchi circular). Intestinul subțire se împarte în:

  • duoden – aprox. 25 cm lungime;
  • jejun – aprox. 2,5 m lungime;
  • ileon – aprox. 3,5-4 m lungime.

Straturile peretelui intestinului subțire, cuprind de la interior spre exterior:

  • mucoasa;
  • musculara mucoasei;
  • submucoasa (cu vase de sânge);
  • mușchi dispus circular;
  • mușchi dispus longitudinal;
  • seroasa.

La nivelul duodenului ajunge chimul gastric din stomac, după ce traversează sfincterul piloric.

În duoden se desfășoară digestia chimică pentru cele 3 categorii principale de nutrienți: glucide, proteine, lipide, pentru care este necesară apa. Produsul de digestie va include o parte din molecula apei.

Digestia chimică a <b>glucidelor</b> în duoden.
Figura 18.7 Digestia chimică a glucidelor în duoden.
Digestia chimică a <b>proteinelor</b> în duoden.
Figura 18.8 Digestia chimică a proteinelor în duoden.
Digestia chimică a <b>lipidelor</b> în duoden.
Figura 18.9 Digestia chimică a lipidelor în duoden.

Mucoasa duodenală prezintă glande, vizibile ca niște cripte (adâncituri) la nivelul acesteia, denumite glande intestinale (criptele Lieberkühn). Aceste glande își varsă produșii de secreție (enzimele) prin intermediul unor ducte în lumenul duodenului.

Tot în lumenul duodenului se varsă și enzimele pancreasului prin ductul pancreatic, și apoi prin ampula hepatopancreatică.

Tot în lumenul duodenului se varsă și produsul de secreție al ficatului, bila, prin căile biliare (ductul hepatic comun și ductul coledoc), și apoi prin ampula hepatopancreatică.

La nivelul submucoasei duodenului întâlnim:

  • aglomerări de țesut limfoid, dispuse în noduri, identic plăcilor Peyer din ileon;
  • glande mucoase, numite glande duodenale (glandele lui Brunner), care produc mucus alcalin cu rol în neutralizarea chimului gastric acid.

Enzimele digestive eliberate de pancreas în lumenul duodenal sub formă de suc pancreatic, sunt:

  • tripsina și alte proteaze (chimotripsina, carboxipeptidaza) – degradează proteinele și peptidele (substrat) până la stadiu de dipeptide;
  • amilaza pancreatică – transformă amidonul (substrat) în maltoză (dizaharid);
  • lipaza pancreatică – acționează asupra lipidelor (grăsimilor) (substrat) emulsionate în prealabil de sărurile biliare secretate de ficat, pe care le transformă până la stadiu de acizi grași și glicerol.

Pe lângă enzime, sucul pancreatic mai conține și ioni de bicarbonat. Aceștia contribuie la creșterea pH-ului intestinal și la neutralizarea chimului gastric. Reprezintă un aspect important în activitatea enzimelor digestive (excepție face pepsina), deoarece acestea funcționează doar la un pH neutru.

Enzimele digestive secretate de celulele intestinului subțire, sunt:

  • peptidaze: dipeptidazele realizează digestia dipeptidelor (substrat) și rezultă aminoacizi liberi, aminopeptidazele realizează digestia peptidelor și rezultă aminoacizi liberi;
  • dizaharidaze: lactaza descompune lactoza (substrat) și rezultă glucoza și galactoza, zaharaza descompune zaharoza (substrat) și rezultă glucoză și fructoză, maltaza descompune maltoza (substrat) și rezultă două molecule de glucoză;
  • nucleaze – descompun ADN-ul și ARN-ul (substrat) din alimente până la stadiul de nucleotide.

Produsul de secreție al ficatului, bila, intervine în procesul de digestie și este stocată (depozitată) în vezica biliară. Bila ajunge în lumenul duodenal prin căile biliare și apoi prin ampula hepatopancreatică (la nivelul ei se deschide și ductul pancreatic). În bilă se găsesc:

  • bicarbonat – neutralizează aciditatea gastrică;
  • săruri biliare – emulsionează lipidele, și anume descompun globulele mari de grăsime în globule mai mici, asupra cărora pot acționa ușor lipazele;
  • bila NU conține enzime.

Absorbția lipidelor și implicit a vitaminelor liposolubile (A, D, K), este crescută de către bilă.

Picăturile mici de lipide rezultate în urma procesului de emulsionare realizat de bilă, se numesc micelii. Acestea constituie forma de transport a acizilor grași și a monogliceridelor. Celulele vilozităților intestinale sunt delimitate de membrane pe care miceliile le traversează pentru a introduce conținutul lor în celule. Astfel, produșii de digestie ai lipidelor trec ulterior în chiliferul central (vas limfatic central al vilozității intestinale) sub formă de trigliceride. Acestea intră în alcătuirea chilomicronilor, care sunt picături de lipide de dimensiuni microscopice.

Eliberarea de suc pancreatic se face sub control nervos, pe calea ramurilor unui nerv cranian (X sau nervul vag). De asemenea, acest proces poate fi controlat și hormonal, prin secretină și colecistochinină – hormoni secretați de celule ale intestinului subțire și a căror acțiune este esențială în digestie. Acești hormoni, controlează eliberarea substanțelor din pancreas, ficat, vezica biliară. De exemplu, colecistochinina își exercită controlul asupra eliberării bilei în duoden.

Jejunul și ileonul

Jejunul și ileonul sunt următoarele porțiuni ale intestinului subțire în care procesul de digestie se continuă și totodată reprezintă principalul loc al absorbției. Acest lucru este justificat de o suprafață mare de absorbție dată de vilozități și microvilozități de ordinul miilor.

Vilozitățile reprezintă prelungiri ale mucoasei intestinale în formă de deget.

Microvilozitățile reprezintă prelungiri ale membranei celulelor mucoasei de dimensiuni electronomicroscopice.

Straturile musculare ale peretelui intestinului subțire și structura unei vilozități intestinale.
Figura 18.10 Straturile musculare ale peretelui intestinului subțire și structura unei vilozități intestinale.

La interior, vilozitățile adăpostesc:

  • multiple capilare – la nivelul lor intră produși rezultați în urma degradării proteinelor, acizilor nucleici și glucidelor;
  • chiliferul central (vas limfatic central) – la nivelul lor intră produșii de digestie lipidică.        

Elementele nutritive ajung în capilarele sanguine traversând membrana celulelor epiteliale și ulterior lichidul interstițial, prin mecanisme în mare parte active, care implică molecule transportoare și ATP. Însă, absorbția se poate face și pasiv prin:

  • difuziune – principalul mecanism de absorbție pentru lipide;
  • difuziune facilitată;
  • pinocitoză.

În capilarele sanguine ale vilozităților intestinale sunt absorbite următoarele substanțe:

  • monozaharide;
  • aminoacizi;
  • acizi grași cu lanț scurt de atomi de carbon;
  • apa;
  • electroliți – ioni de sodiu;
  • vitamine.

Acizii grași cu lanț lung de atomi de carbon sunt resintetizați în celulele epiteliale, formează din nou trigliceride care vor trece apoi prin difuziune în chiliferul central.

Pe imaginea de mai jos se observă dispunerea spre periferie a nucleului celulei epiteliale a intestinului subțire.

Absorbția ionilor de [HTML]Na&lt;sup&gt;+&lt;/sup&gt;[/HTML](sodiu) și a moleculelor de glucoză din lumenul intestinal în capilarele sanguine, traversând celula epitelială și lichidul interstițial.
Figura 18.11 Absorbția ionilor de Na+(sodiu) și a moleculelor de glucoză din lumenul intestinal în capilarele sanguine, traversând celula epitelială și lichidul interstițial.

Intestinul gros

Denumirea de intestin gros semnifică diametrul său semnificativ mai mare decât cel al intestinului subțire.

Porțiunile intestinului gros sunt:

  • cecul – circa 6 sau 7 cm, se află în continuarea intestinului subțire, în cadranul inferior drept al abdomenului. De la nivelul cecului se formează apendicele vermiform (scurtă prelungire cu aspect vermicular). Este un organ vestigial (rudimentar, rămas în organism), care dacă se inflamează trebuie îndepărtat chirurgical.
  • colonul ascendent – are o dispunere verticală, în partea dreaptă a abdomenului, se întinde în sus, către ficat, marginea sa inferioară. În colonul ascendent, prin intermediul valvei ileocecale, alimentele nedigerate pot intra din ileon.
  • colonul transvers – străbate abdomenul orizontal, aproape de stomac și splină.
  • colonul descendent – la nivelul flexurii splenice, continuă colonul transvers, într-o poziție verticală (din nou), însă descendentă, pe partea stângă a abdomenului.
  • colonul sigmoid – continuă colonul descendent, are forma literei S, care coboară și în continuarea căruia se află rectul.
  • rectul – reprezintă ultimii 18-20 cm ai tractului gastrointestinal.
  • canal anal – se află în continuarea rectului.
  • anusul – orificiul extern al canalului anal; se deschide către exterior și intervine în eliminarea materiilor fecale.
Intestinul gros - vedere anterioară (ventrală). Pentru claritate au fost îndepărtate: porțiunea de intestin subțire de la duoden până la cec, ficatul, pancreasul.
Figura 18.12 Intestinul gros - vedere anterioară (ventrală). Pentru claritate au fost îndepărtate: porțiunea de intestin subțire de la duoden până la cec, ficatul, pancreasul.

Pe traiectul intestinului gros se observă multiple dilatații asemănătoare unor buzunare mici, denumite haustrații. Diametrul mediu al intestinului gros este de 6 cm, iar întreaga sa lungime măsoară circa 1,5 m. Colonul (ascendent, transvers, descendent, sigmoid) reprezintă cea mai mare parte a intestinului gros.

Intestinul gros prezintă următoarele funcții:

  • absoarbe apa: circa 300-400 mL/ zi; în cazul unei absorbții deficitare, apa se elimină în cantitate mare prin fecale și duce la diaree;
  • absoarbe ioni – principalul fiind ionul de sodiu.
  • formează materiile fecale prin înmagazinarea și compactarea materiilor nedigerate (reziduuri);
  • absoarbe vitamine; cantități mici din acestea sunt necesare pentru desfășurarea proceselor metabolice; anumite vitamine (vitamina K) sunt produse de flora bacteriană normală a intestinului.

În intestinul gros nu se desfășoară procese de digestie chimică.

Defecația reprezintă procesul prin care are loc eliminarea sub formă de materii fecale a compușilor nedigerați din organism. Din punct de vedere tehnic, defecația nu este un echivalent al excreției. Defecația reprezintă un act reflex, susținut prin contracțiile voluntare ale unor grupe de mușchi diferite.

În alcătuirea materiilor fecale intră:

  • apă;
  • săruri anorganice;
  • bacterii;
  • celulele epiteliale – care s-au desprins din tractul gastrointestinal;
  • alimente nedigerate.

18.3. Organele anexe

Ficatul

Dispus sub mușchiul diafragm, chiar lipit de el prin partea sa superioară și protejat de numeroase coaste (marginea superioară a ficatului se află la nivelul coastei V), ficatul reprezintă glanda cea mai mare din organism. Cea mai mare parte a hipocondrului drept din cavitatea abdominală, este ocupată de ficat. Acesta este împărțit în:

  • lobul drept;
  • lobul stâng;
  • lobul caudat;
  • lobul pătrat.

Fiecare lob este subdivizat în lobuli în alcătuirea cărora intră hepatocite (celule hepatice) și macrofage (celule Kupffer).

Anatomia și poziția ficatului și a pancreasului - vedere anterioară (ventrală).
Figura 18.13 Anatomia și poziția ficatului și a pancreasului - vedere anterioară (ventrală).

În urma absorbției digestive, elementele nutritive sunt transportate la ficat printr-o subdiviziune a sistemului circulator, denumită sistem port hepatic. În alcătuirea acestuia intră vene și venule care drenează sângele din zone variate ale sistemului digestiv și care se unesc formând o singură venă și anume vena portă. Prin intermediul ei, sângele de la nivelul rețelelor capilare ale sistemului digestiv este transportat către cea de-a două rețea capilară (care rezultă prin ramificarea venei porte) din ficat.

Hrănirea ficatului cu nutrienți și oxigen se face pe calea arterei hepatice. Vena hepatică este cea care drenează ficatul, urmând ca ulterior să se verse în vena cavă inferioară.

Produsul de secreție al ficatului se numește bilă, care prin intermediul ductelor hepatice, este dirijată către vezica biliară. Cea mai importantă funcție digestivă a ficatului se datorează producției de bilă a acestuia.

Bila – caracteristici:

  • lichid galben-maroniu/ verde-oliv;
  • pH: 7,6-8,6.

Bila – compoziție:

  • apă;
  • săruri biliare;
  • colesterol;
  • lecitină (fosfolipid);
  • pigmenți biliari – principalul este bilirubina;
  • ioni.

Bilirubina derivă din porțiunea de hem a hemoglobinei rezultate în urma distrugerii eritrocitelor. Mai departe, bacteriile intestinale digeră bilirubina, iar printre compușii rezultați se numără urobilinogenul. O parte din acesta va contribui la colorarea materiilor fecale, iar o altă parte se reabsoarbe și urmează să fie eliminate prin urină.

Producția de bilă a ficatului este stocată în vezica biliară până va fi necesară pentru digestie. Aceasta se aseamănă cu o pară, dispusă pe suprafața viscerală a ficatului, în partea sa inferioară. Este drenată și umplută prin intermediul ductului cistic. Din vezica biliară, ductul cistic transportă mai departe bila în duoden prin ductul biliar (ductul coledoc), care rezultă din unirea ductului cistic cu ductul hepatic comun.

Structura ficatului, pancreasului și a sistemului de ducte ale acestora - vedere anterioară.
Figura 18.14 Structura ficatului, pancreasului și a sistemului de ducte ale acestora - vedere anterioară.

Pe lângă funcția sa digestivă prin producția de bilă, ficatul exercită control asupra metabolismului glucidic. Dacă se identifică o creștere a concentrației de glucoză în sânge, atunci intervin enzimele hepatice și mobilizează glucoza pe care o transformă în glicogen – proces denumit glicogenogeneză. Într-o situație opusă, glicogenul este transformat în glucoză – proces denumit glicogenoliză. Totodată, în urmă scăderii concentrației de glucide din sânge, enzimele hepatice intervin și convertesc (transformă) unii aminoacizi în glucide (ca sursă de energie) – proces denumit gluconeogeneză.

Pe metabolismul lipidic, ficatul se implică prin descompunerea acizilor grași în molecule mai mici, ca de exemplu, acetil coenzima A. În procesele metabolice, aceste molecule pot fi prelucrate cu scopul de a elibera energie din legăturile chimice.

Pe metabolismul proteic, enzimele hepatice îndepărtează grupări amino din structura aminoacizilor – proces denumit dezaminare. Astfel, rezultă molecule noi care fie pot fi utile în metabolismul energetic, fie convertite în glucide sau lipide. Din grupările amino îndepărtate se sintetizează uree (substanță reziduală), eliminată din circulația sanguină pe cale renală. Ureea constituie principală substanță dizolvată în urină.

Alte etape ale metabolismului proteic care au loc la nivelul ficatului constau în sinteza celor mai multe proteine plasmatice, ca de exemplu:

  • albumina;
  • globulina;
  • protrombina și fibrinogenul – implicate în coagularea sângelui.

Celulele ficatului pot îndepărta diferiți compuși din sânge, cum ar fi:

  • medicamente;
  • hormoni;
  • droguri – le excretă în bilă;
  • toxine – le excretă în bilă;

Enzimele hepatice pot interveni și ele în alterarea structurii chimice a unor hormoni steroizi (estrogeni, aldosteron).

Ficatul poate stoca vitamine (A, B12, D, E, K), minerale (fier, cupru). Fierul este depozitat în ficat sub formă de feritină, rezultată prin combinația dintre fier și apoferitină (proteină).

Pe lângă depozitarea vitaminelor, ficatul intervine și în activarea vitaminei D, formă în care poate fi asimilată de organism.

Ficatul dispune de celule Kupffer (macrofage) care participă la procesul de fagocitoză și distrug astfel eritrocitele și globulele albe îmbătrânite.

Pancreasul

Pancreasul, glandă alungită, prezintă funcții importante în sistemul endocrin, dar și în digestiv. Dimensiunile sale sunt de circa 13 cm lungime și 2,5 cm grosime și este dispus posterior de marea curbură a stomacului și se împarte în cap, corp și coadă. Comunicarea sa cu duodenul se face prin:

  • ductul pancreatic (ductul Wirsung) – mai mare;
  • ductul accesoriu (ductul Santorini);        

Ductul pancreatic se unește cu ductul biliar (de la ficat și vezica biliară) și pătrunde în duoden printr-o zonă comună, numită ampula hepatopancreatică. Ductul accesoriu nu intră în duoden prin aceeași cale comună, ci la circa 2,5 cm deasupra ampulei.

Pancreasul prezintă celule implicate în digestie dispuse sub formă de acini (circa 99% din masa pancreasului). Acestea reprezintă partea exocrină a pancreasului care produce suc pancreatic. Secreția sa se află sub controlul hormonilor: secretină și colecistochinină. Sucul pancreatic se caracterizează prin:

  • este un lichid limpede, incolor;
  • conține apă, săruri, ioni de bicarbonat (conferă un pH alcalin sucului pancreatic care va neutraliza aciditatea chimului) și enzime;
  • locul său de acțiune este în intestinul subțire.

Componentele sucului pancreatic cu caracter alcalin mai sunt denumite și sisteme tampon.

Enzime pancreatice sunt:

  • amilaza pancreatică – digeră glucide;
  • proteaze (tripsina și chemotripsina) și carboxipeptidaze – digeră proteine;
  • lipaza – digeră lipide.

Bibliografie:

  • Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la facultățile de medicină; Autori: Krumhardt B., Alcamo I.E.; Barron's & Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș, 2022
Rezolvă Grile din Curs
Acasă Acasă Cursuri Cursuri Grile Grile Simulări Simulări Meditații Meditații