GinaMed
Cursuri - Biologie Barron's - 16. Sistemul limfatic și imun

16. Sistemul limfatic și imun

Cuprins:

16.1. Introducere
16.2. Sistemul limfatic
16.3. Timusul
16.4. Splina
16.5. Limfa
16.6. Sistemul imun
16.7. Răspunsul imun

16.1. Introducere

Sistemul limfatic – caracteristici:

  • asigură nutrienți celulelor din alcătuirea țesuturilor (similar sistemului cardiovascular);
  • îndepărtează reziduurile metabolice din celulele țesuturilor (similar sistemului cardiovascular);
  • este unidirecțional – se formează în țesuturi și se orientează către inimă (caracteristică diferită de sistemul cardiovascular);
  • vasele și organele care intră în alcătuirea acestui sistem reintegrează limfa din țesuturi în circulația sanguină cu scopul de a fi reutilizată;
  • intervine în apărarea specifică a organismului împotriva microorganismelor și a moleculelor străine.

Sistemul imun – caracteristici:

  • prezintă legături strânse cu sistemul limfatic;
  • funcționarea sa se desfășoară prin intermediul celulelor sistemului limfatic;
  • elementele componente ale sistemului imun sunt, în general, transportate pe calea vaselor limfatice și în sânge.

16.2. Sistemul limfatic

Componentele sistemului limfatic sunt:

  • limfa;
  • vasele limfatice;
  • țesuturile limfoide.

Funcția acestui sistem presupune ca limfa să se întoarcă din spațiile intercelulare în sistemul circulator.

Legătura sistemului limfatic cu sistemul circulator.
Figura 16.1 Legătura sistemului limfatic cu sistemul circulator.

Vasele limfatice

Vasele limfatice sunt structuri distribuite în tot organismul, alcătuite din pereți subțiri. Acestea se formează la nivelul țesuturilor, ca o rețea tubulară. La nivelul tegumentelor sunt mai numeroase, în special în derm.

Capilarele limfatice sunt acele vase microscopice care formează rețeaua și care prezintă asemănări cu capilarele sanguine din punct de vedere al faptului că au un singur strat endotelial. Însă permeabilitatea capilarelor limfatice o depășește pe cea a capilarelor sanguine, fiind astfel capabile să dreneze fluidul interstițial din țesuturi care poartă numele de limfă.

Capilarele limfatice facilitează transportul limfei din țesuturi în vasele limfatice mai mari, care la rândul lor se unesc cu alte vase, formând vase și mai mari, care ulterior vor forma vasul limfatic cel mai mare din organism, și anume ductul toracic. Locul de formare al acestuia este în cavitatea abdominală, după care urcă în torace, în fața (anterior) vertebrelor și în spate (dorsal) față de esofag. Odată cu apropierea sa de gât, ductul toracic se curbează spre stânga și se varsă în vena subclaviculară stângă. Acesta drenează limfa din zona subdiafragmatică (de sub diafragm) în întregime și din jumătatea stângă supradiafragmatică (de deasupra diafragmului) a organismului.

Ductul limfatic drept este un alt vas limfatic mare care drenează limfa din jumătatea dreaptă supradiafragmatică a organismului. Prin unirea sa cu baza venei subclaviculare drepte, are loc vărsarea conținutului ductului limfatic drept în sistemul cardiovascular.

Cele două vase limfatice mari: ductul toracic și ductul limfatic drept aduc înapoi în sistemul cardiovascular fluide din țesuturi, ceea ce limitează limfa să curgă doar într-o singură direcție în sistemul limfatic (de la țesuturi la inimă). Această curgere este favorizată de prezența valvelor la nivelul vaselor limfatice. Funcționarea acestora se aseamănă cu valvele venoase. Mișcarea fluidului din vasele limfatice este sprijinită de presiunea exercitată prin contracția mușchilor striați scheletici asupra pereților vaselor. Prin structura lor, vasele limfatice prezintă anumite adaptări care să le permită îndepărtarea moleculelor mari, în mod special a proteinelor.

Sistemul limfatic uman. Zona colorată în turcoaz indică suprafața drenată de ductul limfatic drept, iar cea incoloră suprafața drenată de ductul toracic.
Figura 16.2 Sistemul limfatic uman. Zona colorată în turcoaz indică suprafața drenată de ductul limfatic drept, iar cea incoloră suprafața drenată de ductul toracic.

Astfel, legătura sistemului limfatic cu sistemul circulator este următoarea: fluidele din sistemul circulator trec în țesuturi, iar cea mai mare parte dintre acestea se reîntorc în sistemul circulator, însă o parte mai mică intră și în capilarele limfatice și se va reîntoarce ulterior în sistemul circulator, pe această cale.

Nodulii limfatici

Nodulii limfatici sunt mase de țesut delimitate de o capsulă și traversați de limfa pe care o filtrează înaintea întoarcerii acesteia în circulația sanguină. Nodulii limfatici se află în lungul căilor limfatice mari. La nivelul nodulilor limfatici sunt vase care intră în ei și aduc limfa – vase limfatice aferente și vase care ies din ei și drenează nodulul limfatic – vase limfatice eferente. Tot nodulii limfatici mai conțin și limfocite T și limfocite B, celule care stau la baza sistemului imun. Astfel, nodulul limfatic monitorizează compoziția limfei și totodată, la nivelul său, celulele sale înglobează agenții patogeni și se generează răspuns imun.

Nodulul limfatic prezintă două regiuni:

  • corticală (cortexul) – regiune externă, formată din grupuri de celule organizate în foliculi în centrul cărora sunt zone denumite centri germinali. În această zonă celulele sunt mai dese, cele mai numeroase fiind limfocitele B, față de limfocitele T care reprezintă restul de celule corticale.
  • medulară – regiune centrală, cu un conținut mai scăzut în celule; sunt mai rare.

Capsula nodulului limfatic prezintă anumite extensii care îl divid pe acesta în lobuli mai mici. La interiorul lor se află țesut conjunctiv reprezentat prin fibrele de reticulină care intervin în susținerea principalelor celule ale nodulului limfatic: limfocitele B și T. Lobulii limfatici prezintă unele spații libere denumite sinusuri limfatice, care reprezintă zone de circulație ale limfei și care conțin câteva celule.

Secțiune transversală prin structura nodulului limfatic.
Figura 16.3 Secțiune transversală prin structura nodulului limfatic.

Deși nodulii limfatici sunt distribuiți în întreg organismul, zonele în care se găsesc în principal, sunt:

  • la nivelul gâtului – noduli limfatici cervicali;
  • la nivel inghinal – noduli limfatici inghinali;
  • în plica cotului – în fosa cubitală;
  • în spatele genunchiului – în fosa poplitee;
  • în axilă – noduli limfatici axilari;
  • mediastin – în regiunea toracică dintre plămâni;
  • în lungul marilor vase de sânge din cavitatea abdominală și alte zone ale corpului.

Amigdalele reprezintă aglomerări (agregate) de țesut limfoid aflat sub epiteliul care căptușește cavitatea orală și faringele. Tipuri de amigdale sunt:

  • amigdalele palatine – sub osul palatin, la ele se face referire în general doar prin termenul „amigdală”;
  • amigdalele faringiene (adenoide) – în partea superioară a faringelui;
  • amigdalele linguale – în țesutul limbii.
Dispunerea amigdalelor.
Figura 16.4 Dispunerea amigdalelor.

Plăcile lui Peyer sunt și ele aglomerări de țesut limfoid aflat în peretele tractului intestinal, în mod special în ileon.  

16.3. Timusul

Prin structura sa, timusul este încadrat ca fiind organ al sistemului limfatic.

Timusul – caracteristici:

  • se află în partea superioară a toracelui, în mediastin, între plămâni și în spate (dorsal) față de stern;
  • în cursul perioadei de dezvoltare fetală, este un organ relativ mare, bilobat (are 2 lobi);
  • după împlinirea vârstei de un an, începe atrofierea timusului, iar finalul pubertății îl transformă într-un organ foarte mic;
  • timusul este divizat în lobuli, la nivelul cărora se află celule de suport și limfocite T (limfocitele T primitive suferă modificări în timus și ajung limfocite T mature); aproape toate limfocitele T migrează în nodulii limfatici;
  • structura sa este diferită de cea a splinei și a nodulilor limfatici; timusul prezintă mai mulți lobuli și elemente limfoide dispuse în zonele corticală și medulară;
  • produce și secretă timozine (hormoni) care îi atribuie și rolul de glandă endocrină; hormonii secretați intervin în maturarea limfocitelor T.
Dispunerea timusului.
Figura 16.5 Dispunerea timusului.

16.4. Splina

Splina – caracteristici:

  • organ limfoid, aspect justificat de similaritatea funcțiilor acesteia cu cele ale sistemului limfatic;
  • conține celule limfoide;
  • dispusă subdiafragmatic, în partea superioară stângă a cavității abdominale;
  • structurile cu care vine în contact îi stabilesc forma: convexă la contactul cu diafragma, concavă în 3 zone, și anume: la contactul cu rinichiul stâng, stomac și intestin gros; 
  • vasele mari intră și ies din splină printr-o suprafață denumită hil;
  • este delimitată de o capsulă de țesut conjunctiv (similar nodulilor limfatici);
  • spre interior, capsula prezintă anumite extensii asemănătoare unor septe scurte, dar fără a împărți splina în lobuli;
  • artera splenică vascularizează splina.
Dispunerea splinei și elemente anatomice de la nivelul acesteia.
Figura 16.6 Dispunerea splinei și elemente anatomice de la nivelul acesteia.

Funcțiile splinei sunt:

  • rezervor de limfocite pentru organism: limfocite B și T, implicate în răspunsul imun;
  • monitorizează sângele circulant;
  • filtrează sângele;
  • splina este locul în care celulele înglobează agenți patogeni;
  • splina este locul celulelor care reglează răspunsul imun;
  • macrofagele splenice fagocitează eritrocitele distruse sau îmbătrânite, justificând astfel rolul important al splinei în metabolismul eritrocitelor și al fierului;
  • reciclează fierul și îl trimite la ficat;
  • funcționează ca organ de depozit sanguin.

Principalele depozite de limfocite B și T, sunt splina și nodulii limfatici.

16.5. Limfa

Limfa reprezintă fluidul derivat din sânge care circulă prin vasele limfatice. În alcătuirea ei intră fluidul care, prin presiunea exercitată de inimă, traversează forțat pereții semipermeabili ai capilarelor. Astfel, în spațiile tisulare se acumulează un fluid care conține substanțe eliberate de celule. Proteinele prezente în conținutul acestuia nu se pot întoarce înapoi în capilare și rămân astfel într-o concentrație crescută în limfă. Mai mult decât atât, microorganismele prezente în acest fluid nu vor putea traversa ușor capilarele și rămân astfel în limfă.

Fluidul tisular care pătrunde într-un vas limfatic din apropiere, reprezintă limfa care va traversa nodulii limfatici, la nivelul cărora conținutul limfatic se îmbogățește cu limfocite și monocite. Rezultă un amestec de fluid și celule filtrate care se va reîntoarce în circulație.

Limfa prezintă o consistență lăptoasă (dată de conținutul bogat în grăsimi) la nivelul tractului gastrointestinal. Prin digerarea grăsimilor în sistemul digestiv rezultă acizi grași, glicerol și alți compuși. Deși alte molecule trec în capilarele sanguine, grăsimile sunt reconstituite și trec în vasele limfatice din peretele intestinal, denumite capilare limfatice

Acumularea de lichid interstițial în spațiile intercelulare, poartă numele de edem. Printre cauzele apariție sale se numără:

  • blocarea vaselor limfatice (în urma unei infecții);
  • încetinirea circulației sanguine în vene;
  • acumularea de sânge venos;
  • inflamația – permite trecerea proteinelor în spațiile intercelulare (deci crește presiunea coloid osmotică în spațiul extracelular și scade în sânge); proteinele atrag apa din vase prin osmoză și astfel apa contribuie la tumefiere (creștere în volum). Odată cu drenarea lichidului interstițial acumulat, tumefierea dispare.

16.6. Sistemul imun

În cazul unei boli, rezistența specifică a organismului este asigurată de sistemul imun. În alcătuirea acestuia intră:

  • variate celule;
  • factori chimici;
  • procese, prin care limfocitele răspund și îndepărtează agenții străini sau substanțe, denumite antigene. Eliminarea implică distrugerea lor, care de cele mai multe ori se face prin apariția de molecule noi specializate – anticorpi.

Dezvoltarea sistemului imun

După concepție, în cursul celei de-a treia luni de dezvoltare fetală, are loc dezvoltarea sistemului imun. Astfel, în această perioadă apar celule primitive în măduva osoasă care sunt denumite celule stem (hemocitoblaști). Unele dintre acestea formează celule limfopoetice care sunt precursori ai sistemului imun. Dintre cele două variante de dezvoltare, celulele limfopoetice urmează una. Astfel, unele celule limfopoetice traversează timusul la nivelul căruia se maturează și se transformă în limfocite T sau celule T, inițială dată de timus. Prin procesul de maturare, limfocitelor li se atașează molecule de receptori pe suprafața acestora, după care migrează în circulație și se adună în țesuturi limfoide: splina, amigdale, noduli limfatici. De la acest nivel intervin în controlul sistemului imun.

Anumite limfocite T mature se întorc în măduva osoasă și intervin în reacția imună, însă cea mai mare parte dintre ele (majoritatea) se acumulează în țesuturile periferice. 

Dezvoltarea restului sistemului imun se face tot din celule limfopoetice, prin care unele celule se transformă în limfocite B care migrează și ele în țesuturile periferice și se alătură limfocitelor T. Inițiala "B" este dată de bursa lui Fabricius, structură întâlnită la embrionii de pui, la nivelul căreia are loc maturarea limfocitelor B.

Corespondenții în organe umane ai bursei lui Fabricius sunt: măduva osoasă, ficatul, nodulii limfatici. În cursul procesului de formare, limfocitele B sintetizează anticorpi pe care îi distribuie pe suprafața membranelor lor celulare. Aceștia vor constitui ulterior receptori care vor intra în reacție cu substanțele străine în cursul răspunsului imun.

Pe lângă limfocitele B, prin modificarea unor celule limfopoetice rezultă și celule „natural killer”.

La circa 6 luni după naștere, sistemul imun poate exercita funcțiile pentru care limfocitele B și T au rol central în organizarea și funcționarea sistemului imun. Limfocitele B și T ocupă o poziție strategică în nodulii limfatici și în alte organe limfoide care le permite contactul cu microorganisme care populează sistemele corpului uman.

Originea sistemului imun.
Figura 16.7 Originea sistemului imun.

Antigenele

Antigenul reprezintă o substanță de natură proteică sau polizaharidică, frecvent întâlnită pe suprafața microorganismelor, care constituie un stimul pentru sistemul imun. Antigenele stimulează limfocitele B și T.

Antigenele sunt variate, găsindu-se în mai mult de un milion de posibilități. Astfel, antigenele pot fi:

  • parte dintr-un virus;
  • parte dintr-un flagel bacterian;
  • parte a unui spor de mucegai;
  • substanță chimică (cum ar fi, macromoleculă citoplasmatică);

În mod normal, o persoană deține proteine și polizaharide recunoscute de organism ca fiind proprii și de aceea nu se pune problema declanșării unui răspuns imun. Totalitatea celulelor din organism au exprimat pe suprafața lor, molecule proteice denumite CMH (Complex Major de Histocompatibilitate), care au un caracter unic pentru individ și sunt recunoscute ca antigene proprii. CMH se împarte în:

  • clasa I – moleculele din această clasă sunt exprimate pe suprafața tuturor celulelor organismului;
  • clasa II – moleculele din această clasă sunt exprimate doar pe suprafața celulelor sistemului imun.

Înainte de momentul nașterii, orice celulă încearcă să atace antigenele proprii ale CMH, este distrusă. În acest fel rămân funcționale numai acele celule implicate în identificarea și atacarea antigenelor străine organismului (individul răspunde doar la antigene străine, „nonself”), fiind capabile să facă diferența între antigenele proprii ale CMH și cele străine (individul este tolerant față de antigenele proprii, „self”). Este absolut necesar ca celulele cu sensibilitate la antigenele proprii să fie blocate pe tot parcursul vieții, pentru menținerea toleranței față de structurile proprii.

Modalitățile de intrare a antigenelor în corp sunt variate, printre care se numără și următoarele porți de intrare:

  • mici soluții de continuitate (discontinuități) în membrana mucoasei tractului respirator;
  • soluții de continuitate ale pielii (rană), dată de mușcătura unui artropod: țânțar, căpușă, etc.

16.7. Răspunsul imun

Maturitatea sistemului imun se atinge la un an de la naștere. Acesta continuă să funcționeze până la sfârșitul vieții. Inițierea procesului imun este declanșată prin atacarea organismelor sau moleculelor străine de către celule cu funcție fagocitară, cum ar fi globulele albe, care înglobează și distrug structurile străine.

Macrofagele (talie mare, formă neregulată) reprezintă celulele fagocitare cu cea mai mare importanță. Macrofagele prezintă pe suprafața lor molecule din CMH, atât din clasa I, cât și clasa II. Antigenele microorganismelor fagocitate se vor lega de moleculele CMH clasa II cu scopul de a fi recunoscute de limfocite și a le stimula producția de anticorpi. Ulterior, macrofagele pornesc către vasele limfatice și țesutul limfoid. La momentul intrării macrofagului în nodulul limfatic întâlnește un limfocit T, denumit limfocit T helper (celulă T4). Receptorii de pe suprafața acestuia intră în reacție cu antigenele străine și antigenele CMH (Completare: CMH II) de pe suprafața macrofagului, în urma căreia limfocitele T helper se vor activa. Acest lucru declanșează producția și eliberarea unor proteine înalt reactive, denumite limfokine.

Diferite tipuri de macrofage se întâlnesc în diferite țesuturi, cum ar fi:

  • în plămâni - macrofag alveolar;
  • în țesutul conjunctiv - histiocit;
  • în ficat - celula Kuppfer;
  • în țesutul nervos - microglia;
  • în os - osteoclast;
  • în splină - celula din peretele sinusoidelor.

Dependent de natura antigenului care e declanșat procesul, limfokinele pot stimula fie limfocit B, fie T. Astfel, acesta constituie un moment în care are loc bifurcația funcțiilor principale ale sistemului imun în dezvoltarea:

  • imunității mediată celular – ramură funcțională a sistemului imun, dominată de limfocitele T;
  • imunității mediată de anticorpi – ramură funcțională a sistemului imun, dominată de limfocitele B.    

Imunitatea mediată celular (IMC)

Ramura funcțională a sistemului imun care presupune interacțiunea în mod direct dintre celulele organismului și microorganisme sau molecule străine, prin care se realizează apărarea, justifică denumirea de imunitate mediată celular (IMC). Limfocitele T helper eliberează limfokine care inițiază apărarea prin imunitatea mediată celular, stimulând multiplicarea rapidă a altor limfocite T – limfocite T citotoxice. Acestea pătrund în sistemul circulator și urmăresc să găsească celule care dețin antigene străine.

Țintele limfocitelor T sunt reprezentate de cea mai mare parte a celulelor infectate cu:

  • fungi;
  • protozoare;
  • anumite virusuri;
  • anumite bacterii.

Limfocitul T citotoxic identifică antigenele CMH și antigenele străine, ceea ce îi permite interacțiunea cu celulele străine. Totodată, limfocitele T citotoxice sunt capabile să identifice și celulele tumorale, cu scopul de a le elimina din organism, însă în acest fel acționează și asupra celulei, având „un efect letal” asupra acesteia.

Limfocitele T citotoxice constituie totodată sursa pentru alte limfokine, pe care le secretă unde se află antigenul. În acest fel, limfokinele atrag la locul infecției macrofage noi și le stimulează să distrugă microorganismele. Atunci când limfocitele T sunt activate, are loc multiplicarea lor printr-un proces complex prin care rezultă clone (clone de limfocite T citotoxice), proces ce poartă numele de proliferare sau multiplicare clonală. Aceste celule ajung la locul infecției și reacționează cu microogranismele. Odată cu înlăturarea din organism a cauzei care a determinat activarea limfocitelor T, multiplele clone ale limfocitului original activat rămân în nodulii limfatici și în alte țesuturi limfoide. Din cauza faptului că există multiple copii ale unui limfocit (nu doar unul singur), la o nouă expunere a aceleiași molecule antigenice, toate aceste copii (clone) se vor implica în îndepărtarea lor din organism.

Activarea limfocitului T.
Figura 16.8 Activarea limfocitului T.

În imunitatea mediată celular, antigenele reacționează doar cu acele limfocite T care au receptori atingenici complementari (după cum se vede pe imagine). Reacția cu alte antigene este exclusă.

Celula „natural killer” este un limfocit mai puțin specializat comparativ cu limfocitul T citotoxic, care atacă microorganisme și celule infectate. Aceste celule par să fie încadrate ca un mecanism primar de apărare al organismului împotriva celulelor tumorale.

Limfocitele T supresoare (sau celule T8) previn instalarea unui proces imun hiper-activ prin care și celulele normale ale organismului să fie distruse.

Încetinirea procesului imun se realizează de către limfocitele T supresoare, pe măsură ce stimulul antigenic se diminuează, astfel:

  • scad activitatea limfocitelor T citotoxice;
  • scad activitatea celulelor „natural killer”.

Imunitatea mediată prin anticorpi (IMA)

Acest tip de imunitate mediată prin anticorpi (IMA) este dependentă de activitatea limfocitelor B. În țesutul limfoid, în timpul circulației macrofagului printre variate tipuri de limfocite B de la acest nivel, poate întâlni anticorpii complementari antigenelor sale exprimați pe suprafața anumitor limfocite. Prin legarea celor două structuri complementare (antigenul de pe macrofag - anticorpul de pe limfocitul B), la care se alătură implicarea limfocitelor T helper, are loc activarea sau „angajarea” limfocitelor B. Odată cu angajarea lor, începe diviziunea limfocitelor B și apariția unor clone celulare programate să producă molecule de anticorpi specifice pentru antigen. Rata eliberării lor din limfocitele B depășește 2000/ secundă. Alte semnale biochimice convertesc, în decursul a câteva ore, numeroase limfocite B în plasmocite. Acestea constituie un grup de celule producătoare în mod activ de anticorpi. Aceste activități sunt inițiate de:

  • în principal, derivate din virusuri și bacterii;
  • proteinele din lapte, veninul de albină, unele molecule din alimente și proteine vegetale – stimulează acest proces printr-o reacție imună specială, denumită alergie.
Imunitatea mediată prin anticorpi.
Figura 16.9 Imunitatea mediată prin anticorpi.

La locul infecției, virusul este ingerat de macrofag, care are dispuse la suprafață antigene legate de moleculele CMH și inițiază astfel răspunsul imun. Un limfocit T helper interacționează cu macrofagul și cu un limfocit B, reacție în urmă căreia limfocitul B este activat și este transformat în plasmocit. Acesta va produce și secreta anticorpi pentru reacția imună.

Moleculele de anticorpi sunt proteine, cunoscute drept:

  • IgM;
  • IgA;
  • IgD;
  • IgE;
  • IgG.
Structurile celor 5 tipuri de anticorpi.
Figura 16.10 Structurile celor 5 tipuri de anticorpi.

Dintre toate aceste imunoglobuline, doar IgG poate traversa placenta. Toate se găsesc în sânge și limfă, cu excepția IgA care se întâlnește în secreții, cavități.

IgG este cel mai des întâlnit anticorp și funcționează drept component principal al răspunsului secundar. În alcătuirea sa intră două lanțuri lungi și două lanțuri scurte de aminoacizi (polipeptide). (Completare: Cele 4 lanțuri de aminoacizi constituie o unitate în structura imunoglobulinelor). Molecula de anticorp apare frecvent cu forma literei Y deoarece, în structura acesteia se află o zonă de balama la nivelul căreia lanțurile devin divergente. Molecula prezintă un capăt variabil care prezintă specificitate înaltă pentru antigenul care a inițiat producția sa, motiv pentru care îl limitează doar la interacțiunea cu acesta.

Structura moleculei de anticorp.
Figura 16.11 Structura moleculei de anticorp.

Ca urmare a faptului că anticorpul IgG este cel mai frecvent, acesta se asociază și o rezistență specifică la boală, care se dezvoltă după activarea sistemului imun.

Sistemul imun poate produce un 1 milion de tipuri variate de anticorpi, câte unul specific fiecărui antigen. De aceea, anticorpii din rujeolă interacționează doar cu virusul rujeolei și în mod similar pentru varicelă.

Pe parcursul circulație lor, anticorpii întâlnesc microorganismele care au exprimate antigenele stimulatoare ale producției de anticorpi. Cele două entități se combină chimic și neutralizează microorganismele prin variate mecanisme, cum ar fi:

  • unii anticorpi se fixează la suprafața virusurilor și blochează intrarea (penetrarea) virală în celule;
  • unii anticorpi se leagă de antigenele de la suprafața bacteriilor și imobilizează bacteriile ca într-o plasă facil de fagocitat;
  • unii anticorpi funcționează drept punți între microorganisme și macrofage cu scopul de a ușura fagocitarea;
  • unii anticorpi inițiază reacții care să distrugă membranele agenților microbieni.

Finalitatea reacției antigen-anticorp constă în general în distrugerea microorganismului și recuperarea după boală.

Reacția antigenelor de pe suprafața microorganismelor cu moleculele de anticorpi.
Figura 16.12 Reacția antigenelor de pe suprafața microorganismelor cu moleculele de anticorpi.

Anticorpul IgM prezintă și el rezistență la boală. Din punct de vedere structural este alcătuit din 20 de lanțuri polipeptidice. Imediat după infecție, IgM este primul anticorp apărut în circulație și care are prima interacțiune cu antigenele (deci IgM este component principal al răspunsului primar).

Anticorpul IgA prezintă 8 lanțuri polipeptidice. Acesta interacționează cu microorganismele aflate pe variate suprafețe:

  • în lungul tractului respirator;
  • în lungul tractului gastrointestinal;
  • alte tracturi care comunică cu mediul extern.

Rolul IgA este de a proteja cavitățile.

Anticorpul IgD prezintă 4 lanțuri de aminoacizi și are rol de situs receptor pe limfocitele B, fiind implicat în stimularea activării lor.

Anticorpul IgE prezintă 4 lanțuri de aminoacizi și este produs în cursul reacțiilor alergice. În timpul acestora, IgE se leagă pe suprafața bazofilelor și a mastocitelor și determină eliberarea de histamină, serotonină și alți compuși fiziologic activi. Astfel, acestea induc:

  • contracția mușchilor netezi și îngreunează astfel respirația;
  • crampe abdominale;
  • urticarie;
  • alte semne specifice alergiilor.

Câteva caracteristici ale celor 5 tipuri de anticorpi:

Anticorpul % anticorp în ser Greutate moleculară (Daltoni) Numărul unităților din cele 4 lanțuri
IgM 5-10 900.000 5
IgG 80 150.000 1
IgA 10 400.000 2
IgD <1 180.000 1
IgE <1 200.000 1

Bibliografie:

  • Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la facultățile de medicină; Autori: Krumhardt B., Alcamo I.E.; Barron's & Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș, 2022
Rezolvă Grile din Curs
Acasă Acasă Cursuri Cursuri Grile Grile Simulări Simulări Meditații Meditații