7. Sistemul osos

7.1. Introducere

Scheletul uman cuprinde 206 oase. Acestea se află sub controlul a sute de mușchi scheletici care la rândul lor sunt controlați pe calea impulsurilor nervoase primite de la SNC.

Din punct de vedere anatomic, scheletul se împarte în:

• schelet axial (alcătuit din 80 de oase): oasele axului central al corpului (craniu, coloană vertebrală, cușca toracică și osul hioid); Practic, toate oasele capului și trunchiului sunt oase axiale.
• scheletul membrelor (alcătuit din 126 de oase): oasele membrelor superioare și inferioare (oase periferice) și oasele care le permit atașarea de corp (centuri).

Caracteristicile oaselor și descrierea lor

DESCHIDERI osoase

DEPRESIUNI osoase

PROCESE ARTICULARE

PROCESE PENTRU INSERȚIA TENDOANELOR, MUȘCHILOR ȘI A LIGAMENTELOR

7.2. Scheletul axial

Craniul (29 oase) prezintă două regiuni distincte: cutia craniană (8 oase) și oasele feței (14 oase). Restul de oase până la 29 sunt date de 6 oase ale urechii medii și osul hioid. Aproape toate oasele craniului sunt plate și strâns unite între ele. Oasele feței adăpostesc unele organe de simț ale capului (ochii, urechile și nasul).  

Cutia craniană

Cutia craniană se compune din 8 oase legate între ele prin articulații imobile, zimțate – denumite suturi.

Calota craniană se compune din 3 oase:

• osul frontal – formează fruntea și zona anterioară a calotei craniene;
• 2 oase parietale – plate, curbate, legate între ele pe linia mediană; formează zona posterioară a calotei craniene;
• osul occipital – formează zona posterioară a cutiei craniene.     

Osul frontal prezintă foramenele supraorbitale – orificii prin care nervii și vasele de sânge trec către frunte, precum și sinusurile frontale.

Osul occipital prezintă un orificiu mare la nivelul căruia encefalul se continuă cu măduva spinării – denumit foramen magnum. Cele două protuberanțe rotunjite ale acestui os se numesc condilii occipitali, la nivelul cărora craniul se articulează cu partea superioară a coloanei vertebrale.

Completare: de pe imaginea de mai sus se observă că sutura occipitomastoidă vine în continuarea suturii lambdoide. Sutura occipitomastoidă se află între oasele occipital și temporal. Sutura lambdoidă se află între oasele parietale și occipital. Sutura coronară se află între oasele parietal și frontal.

Cele două oase temporale alcătuiesc pereții laterali ai cutiei craniene și formează parțial și baza cutiei craniene. Pe calea orificiului extern acustic (orificiu al osului temporal), undele sonore sunt conduse în cutia craniană și ajung la urechea internă. Aceasta este distribuită profund în interiorul osului temporal. Fiecare dintre cele două orificii prezintă dedesubt o protuberanță rotunjită, denumită apofiza mastoidă și care constituie locul de inserție pentru numeroși mușchi ai gâtului. Sub fiecare orificiu auditiv se află și o proeminență ascuțită denumită apofiza stiloidă care oferă locul de inserție ai mușchilor faringelui și ai limbii. Osul temporal se articulează cu mandibula, zonă marcată printr-o depresiune denumită fosa mandibulară. Protuberanța osului temporal care determină formarea pomeților obrajilor se numește apofiză zigomatică.

Osul sfenoid, prezintă o formă de fluture care alcătuiește baza internă a cutiei craniene, partea sa anterioară. La nivelul său prezintă o depresiune în formă de șa (șaua turcească) în care este așezată glanda hipofiză. Fața superioară a sfenoidului conține o fantă (denumită fisura orbitală superioară), traversată de vase și nervi. (Completare: osul sfenoid prezintă aripa mare și aripa mică care se remarcă pe următoarele două imagini).

Separarea cavității nazale de cutia craniană se face prin osul etmoid. Perforații (numeroase găuri de mici dimensiuni) de la nivelul său permit trecerea fibrelor nervilor olfactivi dinspre nas spre encefal. Cele două perforații se întâlnesc într-o lamă subțire osoasă, dispusă orizontal, care se numește lama ciuruită a etmoidului. Deasupra ei se află crista galli – o proeminență triunghiulară, verticală.

(Completare: în paragraful de mai sus se menționează mai întâi "numeroase perforații" și apoi "două perforații". Este o greșeală. De fapt sunt numeroase perforații în două plăci orizontale ale osului care se numesc plăci cribriforme.)

(Completare: La nivelul osului etmoid se află cele două perechi de cornete nazale: superioare și mijlocii. Cornetele mijlocii se remarcă pe figura 7.6)

Unirea oaselor craniului se face prin suturi. Excepție fac nou născuții, la care oasele craniului nu sunt încă unite și spațiile dintre ele sunt membranoase, denumite fontanele sau „moalele capului”. Această dezvoltare incompletă permite îngustarea cu ușurință în momentul nașterii, precum și creșterea semnificativă în același timp cu vârsta. Fontanelele se osifică și suturile se formează complet, după al doilea an de viață.

Oasele feței

14 oase alcătuiesc masivul facial, de care se inseră mușchii masticatori și oferă totodată puncte de susținere și altor mușchi ai feței și ai capului.

Cele două oase nazale fuzionează pe linia mijlocie și formează dosul nasului.

Vomerul – os vertical, parte a septului nazal, separă cavitatea nazală într-o cameră dreaptă și una stângă.

Pe pereții laterali ai cavității nazale se găsesc două lame osoase denumite cornete nazale inferioare. Mucoasa nazală acoperă vomerul și cornetele nazale.

Cele două oase zigomatice dispuse sub orbite constituie structuri de suport al feței și intervin totodată în formarea parțială a pomeților obrajilor. În alcătuirea fiecărui os zigomatic se observă o apofiză temporală care prin unirea cu apofiza zigomatică a osului temporal, formează arcul zigomatic (de la nivelul pomeților obrajilor).

Oasele lacrimale sunt cele mai mici oase ale feței, dispuse în unghiul medial al ochiului. Șanțurile lacrimale prezente pe suprafața lor facilitează scurgerea lacrimilor din orbite către cavitatea nazală.

Cele două maxile sunt sudate între ele pe linie mediană și poartă denumirea improprie de maxilar superior. Maxilele prezintă sinusuri de dimensiuni mari – sinusuri maxilare. Oasele maxilare formează porțiunea anterioară a palatului dur, iar oasele palatine formează porțiunea posterioară. Acestea din urmă contribuie la formarea planșeului și a pereților laterali ai cavității nazale.

Mandibula (os în formă de potcoavă) formează maxilarul inferior (numit impropriu) și se atașează de cutia craniană printr-o articulație ce se aseamănă cu o balama (articulație trohleară). La nivelul mandibulei se remarcă foramenul mandibular (două) și foramenul mental sau gaura mentonieră (două). Fiecare extremitate a mandibulei prezintă câte un proces orientat cranial, astfel:

• condilul mandibular (o parte a procesului) se articulează cu fosa mandibulară a osului temporal;
• apofiza coronoidă (cealaltă parte a procesului) constituie locul de care se atașează mușchii masticatori.  

Osul hioid – este os mic, arcuit, care nu se articulează cu niciun alt os în mod direct și care facilitează atașarea mușchilor limbii.

Coloana vertebrală (șira spinării)

Coloana vertebrală, descendent, se extinde de la baza craniului, conține 26 de oase (vertebre) care se împart în:

• 7 vertebre cervicale (în zona gâtului);
• 12 vertebre toracice (în zona toracelui);
• 5 vertebre lombare (în zona lombară);
  
• osul sacru (rezultă prin unirea a 5 vertebre sacrale);
• coccisul (rezultă prin unirea a 4 vertebre coccigiene).

Vertebrele din porțiunea superioară sacrului sunt separate între ele prin discuri intervertebrale alcătuite din cartilaj fibros, care prezintă central un nucleu mai moale. Rolul discurilor intervertebrale este de a absorbi șocurile și de a oferi flexibilitate coloanei vertebrale. În cazul în care se aplică o presiune excesivă, aceasta poate duce la bombarea către exterior a discului și în felul acesta determină afecțiunea denumită hernie de disc. Astfel, prin bombarea discului se comprimă măduva spinării sau un nerv spinal determinând instalarea unei dureri intense și unei senzații de amorțeală.

Privită din lateral, în regiunile cervicală și lombară, coloana vertebrală este curbată anterior și în regiunile toracală și sacrală, este curbată posterior. Rolul lor este de a întări și de a crește flexibilitatea coloanei vertebrale.

Curburile anormale exagerate ale coloanei vertebrale duc la instalarea de:

• scolioză – curbură laterală anormală;
• cifoză (cocoașă) – curbură posterioară exagerată în regiunea toracală;
• lordoză – curbură anterioară exagerată în regiunea lombară.       

Vertebrele individuale prezintă variații ce țin de formă și dimensiune. În alcătuirea fiecărei vertebre intră:

• un corp (cilindru osos) dispus între două discuri intervertebrale, cu rol în susținerea greutății. Corpurile vertebrale sunt cele care se opun forțelor de compresie din timpul mișcărilor.
• arc vertebral care se extinde în spatele corpului vertebral și înconjoară și protejează măduva spinării odată cu trecerea acesteia prin găurile vertebrale (foramene vertebrale). Arcul vertebral este format din 2 pediculi. Aceștia se desprind din corpul vertebral și sunt 2 cilindri scurți osoși orientați spre posterior și care formează părțile laterale ale arcului vertebral. La nivelul marginilor pediculilor, aceștia prezintă incizuri care alături de incizurile perpendiculare de pe vertebrele adiacente alcătuiesc orificii denumite foramene intervertebrale. Nervii ce pleacă din măduva spinării traversează aceste orificii și sunt distribuite către țesuturi.
• apofize spinoase (în apropierea liniei mijlocii) și apofize transverse (de fiecare parte a liniei mijlocii). Ambele constituie zona în care se atașează numeroși mușchi ai spatelui, precum și ligamente care susțin coloana vertebrală. Între cele două apofize de mai sus, se află apofize articulare superioare și inferioare care exercită funcție de susținere similară.

Primele două vertebre din regiunea cervicală au anumite particularități, și anume:

• atlas (prima vertebră) – intervine în mișcările capului și îl susține. Prezintă două procese (denumite fațete) care se articulează cu condilii occipitali ai cutiei craniene.
• axis (a doua vertebră) – intervine în rotațiile capului prin articulația creată de apofiza odontoidă (dintele) axisului care se orientează în sus și pătrunde în gaura vertebrală a atlasului .    

Cușca toracică

Cușca toracică se compune din stern și coaste. Întregul ansamblu formează o cutie cu rol de protecție.

Figura 7.9 Cușca toracică - vedere anterioară.

Sternul este format din:

• manubriu – partea superioară în formă de scut; între manubriu și corp se află unghiul sternal.
• corp – dispus central, atașat de coaste, asemănător unei lame de pumnal;
• apofiza xifoidă – în partea inferioară.    

Un adult prezintă 12 perechi de coaste dispuse astfel:

• primele 7 perechi sunt coaste adevărate – deoarece se articulează direct cu sternul prin cartilajele costale hialine. Rolul acestui tip de articulație este de a asigura flexibilitate coastelor și de a amortiza șocurile efectuate asupra cuștii toracice. Coastele prezintă capete plate care poartă denumirea de fațete.
• următoarele 5 perechi sunt coaste false – pentru că nu se articulează direct cu sternul, astfel:
  
• perechile de coaste 8, 9, 10 – au cartilaje costale, dar care fuzionează cu cartilajul perechii a șaptea de coaste.
• perechile de coaste 11 și 12 sunt coaste flotante – nu au cartilaj și nu se atașează sternului.   
  

7.3. Scheletul membrelor

Scheletul membrelor însumează 126 de oase ale membrelor și oasele de legătură (centuri), prin care membrele sunt atașate trunchiului. Centurile pot fi:

• centura pectorală – face legătura între brațe și cușca toracică;
• centura pelviană – leagă oasele membrului inferior de sacru.    

Membrul superior și centura pectorală

În alcătuirea centurii pectorale intră:

• scapula: os mare, de formă triunghiulară, care se atașează scheletului axial prin mușchi și ligamente. Suprafața posterioară a scapulei prezintă o zonă osoasă (spina scapulei) în continuarea cărei se află acromionul, o proeminență la nivelul umărului formată și cu apofiza coracoidă. Aceste două procese constituie arii pe care se inseră mușchi. Capătul lateral, îngust al fiecărei scapule formează o cavitate (fosa glenoidă) prin care scapula se articulează cu osul brațului (humerusul).
• clavicula: os în formă de tijă care intervine în atașarea scapulei de partea superioară a sternului. Prezintă o extremitate acromială și o extremitate sternală. Mușchii care se inseră atât pe claviculă, cât și pe scapulă permit legarea oaselor membrului superior de scheletul axial.    
  

Osul brațului (humerusul) prezintă la extremitatea sa superioară un cap neted și rotund sub care se află două mici protuberanțe (tuberculul mare și mic) care constituie locuri de inserție pentru mușchi. Între cele două protuberanțe se află o depresiune denumită șanț intertrabecular. În apropierea mijlocului humerusului se află o rugozitate (tuberozitatea deltoidă) de forma literei „V” și care constituie locul de inserție pentru mușchiul deltoid. La extremitatea inferioară a humerusului se întâlnesc 2 condili: trohleea și capitulum (la nivelul lor se articulează oasele antebrațului: ulna și radiusul) și deasupra lor 2 epicondili: medial și lateral (la nivelul lor se inseră mușchii). Între cei 2 epicondili se află o depresiune denumită fosa coronoidă la nivelul căreia pătrunde apofiza coronoidă a ulnei. Fosa olecraniană este o altă depresiune atribuită olecranului ulnei.    

La nivelul cotului, humerusul se articulează cu cele două oase ale antebrațului:

• radius – os lateral al antebrațului (dispus de partea degetului mare), se articulează cu humerusul la nivelul capului radial. Tuberozitatea radială proximală constituie suprafață de inserții musculare, iar procesul stiloid de la nivelul capătului distal al radiusului primește ligamentele încheieturii mâinii. Marginile interosoase ale radiusului și ulnei sunt conectate prin intermediul membranei interosoase.
• ulna – os medial al antebrațului (dispus de partea degetului mic), se articulează cu humerusul la nivelul apofizei coronoide, de dimensiuni mai mici și al olecranului, de dimensiuni mai mari și care formează cotul.  
  

Distal, radiusul și ulna se articulează cu o serie de oase de mici dimensiuni ale încheieturii mâinii (oase carpiene).

Cele 8 oase carpiene sunt dispuse în două rânduri a câte 4 și poartă denumirile:

• pisiform;
• semilunar;
• piramidal;
• osul cu cârlig (hamatum);
• capitat;
• scafoid;
• trapez;
• trapezoid.

Ca urmare a dimensiunii mici a carpienelor, precum și articulațiile dintre ele, este posibilă o mare flexibilitate la nivelul încheieturii mâinii.

Mai departe, oasele carpiene se articulează cu 5 oase metacarpiene numerotate de la 1 la 5. Acestea la rândul lor se articulează cu falangele (oasele degetelor), care sunt în număr de 3 pentru fiecare deget, excepție făcând degetul mare care are doar două falange.

Centura pelviană și membrul inferior

În alcătuirea centurii pelviene intră oasele coxale sau oasele pelvisului. Acestea formează bazinul care adăpostește organele din abdomenul inferior. Oasele coxale se articulează cu osul sacru pe calea unui țesut conjunctiv fibros (articulația sacroiliacă - amfiartroză).

Figura 7.12 Structura centurii pelviene.

Completare: Pe imagine se observă cum la nivelul osului sacru se remarcă promontoriul sacral care reprezintă marginea anterioară a corpului primei vertebre sacrate dispusă la vârful unghiului sacrovertebral anterior.  

Fuziunea a 3 oase: ilion, ischion și pubis duce la formarea osului coxal.

Ilionul constituie partea superioară, liberă, lărgită a pelvisului, iar marginea ilionului se numește creasta iliacă. În partea posterioară, ilionul se articulează cu sacrul în articulația sacroiliacă.

Ischionul constituie partea inferioară a osului coxal, care prezintă o proeminență rugoasă, largă (tuberozitatea ischiadică) de care se atașează ligamentele și mușchii membrului inferior. Deasupra fiecărei tuberozități se găsește o protuberanță ascuțită denumită spina ischiadică. Zona formată de cele două ischioane este de fapt zona pe care ne așezăm.

Locul în care ilionul, ischionul și pubisul se întâlnesc formează o zonă cavitară în formă de cupă care se numește acetabul, cu care capul rotund al osului coapsei (femurul) se articulează.

La nivelul liniei mediane, oasele pubiene fuzionează într-o articulație (amfiartroză) denumită simfiza pubiană. La femei, aceasta prezintă flexibilitate și permite creșterea diametrelor pelvisului, aspecte care vor facilita pasajul fetusului în timpul nașterii prin canalul genital. Între corpurile pubisului și ischionului se întâlnește un orificiu larg (cel mai larg foramen al scheletului), denumit gaura obturată care este traversată de nervi și vase de sânge în direcția membrului inferior.

Pelvisul feminin și masculin prezintă anumite diferențe surprinse în tabelul de mai jos:

Femurul, cel mai mare și rezistent os al corpului, este osul coapsei, care prin acetabul se articulează la centura pelviană.

Porțiunea superioară a femurului este alcătuită din:

• cap femural: rotund, de dimensiuni mari;
• gât;
• două proeminențe: trohanterul mare și mic, de care se atașează mușchii membrelor inferioare și mușchii feselor .    

La capătul distal, femurul prezintă două protuberanțe rotunjite (condilul medial și condilul lateral) care se articulează cu condilii tibiali.

La nivelul rotulei (patelei), femurul întâlnește oasele gambei.

Sunt oase ale gambei:

• tibia („fluierul piciorului”), mai mare, în partea medială a gambei;
• fibula, mai subțire, în partea laterală a gambei.

Tibia – prezintă 2 condili (medial și lateral) care se articulează cu cei 2 condili femurali. Pe marginea anterioară a tibiei se întâlnește tuberozitatea tibiei care constituie locul de inserție a ligamentului patelar. La nivelul gleznei se remarcă o proeminență (maleola medială) cu numeroase inserții ale ligamentelor. Pentru pasajul vaselor este prezent un șanț cu numele de șanț maleolar.

Fibula – prezintă la capătul său distal maleola laterală care servește drept loc de inserție pentru ligamente.

Glezna este alcătuită din 7 oase tarsiene denumite astfel:

• talus;
• calcaneu;
• navicular;
• cuboid;
• cuneiform intermediar;
• cuneiform lateral;
• cuneiform medial (completare față de manual).

Tarsienele se articulează cu 5 metatarsiene (de la 1 la 5) la nivelul piciorului, care se unesc cu oasele degetelor denumite falange, care sunt în număr de 3 pentru fiecare deget cu excepția degetului mare, care are două falange. Degetele de la mână au o așezare similară a falangelor.