GinaMed
Cursuri - Biologie Barron's - 5. Sistemul tegumentar

5. Sistemul tegumentar

Cuprins:

5.1. Introducere
5.2. Pielea
5.3. Anexele pielii

5.1. Introducere

Sistemul tegumentar se comune din:

  • piele – cel mai important organ al sistemului tegumentar;
  • structuri anexe: păr, unghii și unele glande.

Sunt considerate organe ale sistemului tegumentar:

  • epiderm;
  • derm;
  • foliculul pilos (fir de păr + glande sebacee), care produce firul de păr; acesta din urmă are funcție senzitivă, conferă protecție limitată la nivel de cap și piele; lubrifierea firului de păr este asigurată de secreția de lipide a glandelor sebacee;
  • glanda sudoripară – produce transpirație cu scopul de a răci corpul prin evaporare;
  • unghia, protejează și învelește vârful degetelor;
  • receptorii senzoriali – furnizează senzațiile la atingere, presiune, temperatură, durere;
  • fascia superficială (hipoderm) – rol de depozit al grăsimilor.

Din sistemul tegumentar, în mod special pielea, intervine în funcții asociate cu menținerea homeostaziei și supraviețuirea organismului. O funcție cu importanță majoră a pielii este protecția.

5.2. Pielea

Pielea prezintă următoarele caracteristici:

  • cel mai important organ al sistemului tegumentar;
  • cel mai mare organ al corpului;
  • greutatea ei reprezintă circa 15% din greutatea totală a corpului;
  • constituie o barieră protectivă și autoregenerantă între organism și mediu.

Funcțiile pielii au un caracter esențial și variat. Sistemul tegumentar și implicit pielea, prezintă următoarele funcții:

  • de protecție: împotriva pierderii sau absorbției de lichide, împotriva pătrunderii microorganismelor, a unor factori cu caracter iritant mecanic și fizic. Funcția de protecție este susținută prin acțiunea a trei bariere de la nivelul pielii care sunt:

1. suprafața pielii – constituie o barieră fizică în calea infecțiilor;

2. epidermul, prin stratul său extern de cheratină (proteină) formează un strat impermeabil în calea substanțelor cu caracter hidrosolubil;

3. epidermul prin membrana sa bazală constituie o barieră mecanică a structurilor ce se află imediat sub el.

O formă particulară de protecție este atribuită melaninei (secretată de melanocite). Aceasta constituie un pigment ce intervine în protecția pielii împotriva razelor de soare ultraviolete. Astfel, o cantitate mare de melanină întunecă pielea, iar în cazul unei incapacități de a produce melanină, duce la instalarea afecțiunii denumită albinism.

  • de reglare a temperaturii: prin înlăturarea căldurii prin evaporare, radiație, convecție și conducție. La suprafața pielii, căldura se poate pierde și prin transpirație. De asemenea, pielea poate conserva temperatura prin diminuarea transpirației și vasoconstricția la nivel sangvin. Glandele din piele contribuie și ele la reglarea temperaturii prin excreția de apă, lipide, ioni (Na+) sub formă de transpirație.    
  • metabolică: sinteza de vitamina D din precursori acumulați la nivelul pielii, în prezența razelor de soare ultraviolete. Obținerea moleculelor precursoare se poate face din lapte sau alte alimente. La nivelul rinichilor are loc procesul de definitivare a sintezei de vitamina D.
  • de absorbție: în cazul unor vitamine liposolubile (A, E, K) aplicate pe piele. De asemenea, la nivelul glandelor pielii sunt eliberați hormoni steroizi care mai apoi sunt reabsorbiți de către țesuturile tegumentare.    
  • de comunicare: stimulii cu proveniență externă (din mediul înconjurător) acționează asupra unor receptori specializați (să perceapă presiunea, durerea, atingerea și temperatura) de la nivelul tegumentului care vor transmite informația către SNC.    

Cele mai importante funcții ale pielii, sunt:

  • de protecție a țesuturilor subiacente;
  • intervine în reglarea temperaturii corpului;
  • primește stimuli din mediul înconjurător;
  • sintetizează vitamina D.

*evaporare – transformarea unui lichid în vapori;

*radiație – constă în transferul de căldură de la nivelul suprafeței corpului spre alte obiecte atunci când acestea au o temperatură mai mică decât cea a tegumentului; de exemplu, corpul pierde căldură când se află lângă un perete rece, chiar dacă între cele două corpuri este prezent un aer intermediar.

*conducție – constituie o modalitate prin care căldura se transmite între două medii în contact, aflate la o anumită diferență de temperatură, transfer care se face prin ciocniri între particulele învecinate, din aproape în aproape, în toată masa mediului. Transferul apare între suprafața corpului uman și diferite obiecte din mediul înconjurător (corp-aer, corp-apă). De exemplu, când punem piciorul pe o piatră rece, tegumentul pierde căldură.

*convecție – convecția apare atunci când moleculele de aer ating corpul și primesc căldură prin conducție. Ulterior, aceste molecule de aer sunt îndepărtate și sunt înlocuite de alte molecule care la rândul lor primesc căldură de la suprafața corpului. Procesul aduce constant alte molecule de aer sau apă în contact cu corpul. Curenții de aer (de exemplu, vântul) accentuează acest proces. Comparativ cu transferul căldurii prin conducție, corpurile nu intră în contact.

Structura pielii

Pielea se împarte în două straturi mari:

  • epiderm – stratul extern, subțire;
  • derm – stratul interior, mai gros, alcătuit din celule ale țesutului conjunctiv.

Porțiunea în care celulele celor două straturi vin în contact se numește joncțiune derm-epiderm și are un aspect ondulat.

Imediat sub derm se găsește un țesut subcutanat, bogat în grăsime și țesut areolar – fascia superficială (hipoderm). Acesta nu este inclus în straturile pielii, ci aparține de țesuturile subiacente.

Secțiune transversală prin piele și țesutul subcutanat.
Figura 5.1 Secțiune transversală prin piele și țesutul subcutanat.

EPIDERMUL

Epidermul este un epiteliu stratificat pavimentos, cu celule strâns unite între ele, lipsit de vascularizație, dar care prezintă câteva terminații nervoase. Funcția sa principală este de a proteja țesuturile care se află sub epiderm. Acolo unde pielea este mai subțire (cea mai mare parte din corp), epidermul este împărțit în 4 straturi, iar acolo unde pielea este mai groasă (palme, tălpi), epidermul este împărțit în 5 straturi.

De la profund spre suprafață, epidermul se împarte în:

  • strat bazal (strat germinativ);
  • strat spinos;
  • strat granulos;
  • strat lucid – apare doar în pielea groasă, adică la nivelul palmelor și al tălpilor;
  • strat cornos.
Straturile epidermului.
Figura 5.2 Straturile epidermului.

A. Stratul bazal al epidermului (stratul germinativ), cel mai profund, dispus pe membrana bazală, este alcătuit din celule cubice sau cilindrice distribuite într-un singur strat, care se divid intens (regenerarea epidermului). Celulele nou rezultate migrează către stratul următor odată ce au ajuns la maturitate.

Celulele care se găsesc în stratul bazal (germinativ) al epidermului, pot fi:    

  • melanocite (sintetizează melanina) – sunt numeroase;
  • cheratinocite (produc cheratină – impermeabilă) – tipul predominant din epiderm;
  • celulele Merkel (prezintă sensibilitate la atingere) – constituie un tip de receptor senzitiv; receptori senzitivi de alte tipuri se remarcă și în derm;
  • celule dendritice epidermice – aparțin de sistemul imunitar.

Celulele stratului bazal sunt singurele din alcătuirea epidermului care primesc nutrimente pe calea vaselor sanguine din derm. Stimulii, cum ar fi, căldura, frigul, presiunea sau alții, sunt nevoiți să străbată epidermul în drumul lor către receptorii senzitivi din derm. Însă, receptorii pentru atingere (celulele Merkel) împreună cu cei pentru durere se extind și în epiderm și sunt stimulați mai ușor comparativ cu ceilalți receptori.

B. Stratul spinos al epidermului, denumire dată de aspectul spinos al preparatelor histologice cu cheratinocitele (produc cheratină) din alcătuirea sa. Așa-numiții „spini” reprezintă punctele în care celulele stratului spinos aderă între ele pe calea desmozomilor (joncțiunilor aderențiale). Celulele stratului spinos nu au o diviziune atât de intensă. Stratul spinos conține numeroase cheratinocite, însă puțină cheratină.

C. Stratul granulos al epidermului, format din celule aplatizate, dispuse pe 3-5 rânduri, la nivelul cărora se observă granule cu cheratohialin (substanță preliminară în sinteza cheratinei), dar și cheratină. Celulele moarte vor fi înlocuite de cheratină și cheratohialin. Stratul granulos este locul formării cheratohialinului și a cheratinei.

D. Stratul lucid al epidermului, se observă doar la nivelul pielii groase. Are celule strâns unite între ele, cu citoplasmă clară, prezintă cheratinocite (care în majoritatea cazurilor sunt moarte), nu sunt prezenți nuclei. Conține celule moarte, clare și aplatizate. În celule se află o substanță transparentă – eleidină, care rezultă din cheratohialin și care în final se va transforma în cheratină.

E. Stratul cornos al epidermului, este stratul cel mai superficial, în alcătuirea căruia intră 25-30 de rânduri de celule pavimentoase moarte, plate, care se descuamează continuu și este în continuu reînnoit. Citoplasma celulelor este înlocuită aproape în totalitate cu cheratina intracelulară care va da un caracter impermeabil suprafeței epiteliului, iar celulele vor forma o barieră în calea infecțiilor și leziunilor de natură mecanică. Rezistența stratului cornos este dată de cheratinocitele unite între ele prin desmozomi.

Stratul cornos este alcătuit din celule care provin din producția de celule a stratului bazal. Odată cu apropierea lor de suprafața corpului, se încarcă cu cheratină și mor, astfel încât înlocuirea celulelor din epiderm se face de jos în sus.

Stratul cornos se îngroașă ca urmare a reacției la fricțiune, fenomen denumit hipercheratoză, cu instalarea calusului (bătătura).

DERMUL

Dermul este cel de-al doilea strat ca importanță al pielii, care comunică cu primul pe calea membranei bazale. Totodată, unirea dintre epiderm și derm se face și prin unele elemente fibroase specializate, precum și prin unele geluri de natură polizaharidică. În acest fel nu este permisă înaintarea în derm a moleculelor de dimensiuni mari, a microorganismelor.

Funcțiile principale ale dermului sunt: asigură nutriția epidermului; conferă rezistență.

Dermul trimite spre epiderm unele prelungiri – papile dermice – care formează creste ce intervin în ancorarea celor două straturi ale dermului.

Cele două straturi ale dermului sunt:

  • stratul papilar – conține țesut conjunctiv lax, areolar, ce prezintă macrofage, vase de sânge (numeroase, asigurând nutriția epidermului), fibroblaste, receptori senzoriali și alte celule;
  • stratul reticular – conține glande sebacee, sudoripare, vase de sânge cu diametru mare, fibre conjunctive cu traiectorii multiple.

La nivelul ambelor straturi se remarcă receptori pentru durere, presiune, temperatură, tact (receptori tactili).

O mare proporție din rezistența mecanică a pielii este asigurată de către derm. Acesta asigură protecție împotriva leziunilor și reprezintă un rezervor de apă și electroliți.

În plus, tot la nivelul dermului se află și:

  • foliculi piloși – cărora le sunt atașați mușchii erectori ai firului de păr. Sunt mușchi netezi care permit orientarea perpendiculară pe piele a firelor de păr în condiții de stres și frig intens;
  • glande sebacee;
  • fibre musculare;
  • receptori senzitivi;
  • numeroase vase de sânge.

5.3. Anexele pielii

Anexele pielii se definesc ca fiind structuri specializate ce provin din piele, în mod special de la nivelul epidermului și care îndeplinesc variate funcții în organism.

Astfel, printre anexele pielii se numără:

  • firul de păr;
  • unghiile;
  • glandele.

Firul de păr

Distribuția firului de păr: pe întreaga suprafață a corpului, excepție făcând pleoapele, palmele, tălpile, buzele.

Funcție: senzitivă, protectoare.

Alcătuire:

  • un ax ce ajunge la exteriorul pielii și
  • o rădăcină în interiorul unui folicul pilos.
Firul de păr și structurile sale asociate. Completare: <b>Adenomerul glandei sebacee</b> este unitatea secretorie a glandei sebacee alcătuită din celule cu funcție secretorie.
Figura 5.3 Firul de păr și structurile sale asociate. Completare: Adenomerul glandei sebacee este unitatea secretorie a glandei sebacee alcătuită din celule cu funcție secretorie.

Foliculul pilos este format dintr-un grup de celule epidermice care se extind în derm și formează astfel o mică structură tubulară (teaca radiculară internă și externă). La baza sa se află bulbul (o zonă mai dilatată), la nivelul căruia pătrund: țesut conjunctiv, vase de sânge (hrănesc celulele din stratul bazal) și nervi, pentru a forma papila dermică.

Fiecărui fir de păr îi sunt asociate:

  • o glandă sebacee;
  • un mușchi erector al firului de păr;
  • terminații nervoase.

Prin proliferarea celulelor din stratul bazal (germinativ) al epidermului, rezultă firul de păr. Aceste celule se întâlnesc în bulbul firului de păr. Procesul se desfășoară astfel: pe măsură ce se formează noi celule, acestea le vor împinge pe cele precedente de-a lungul foliculului și facilitează astfel creșterea firului de păr. Celulele din urmă se vor cheratiniza și vor muri, contribuind astfel la formarea axului firului de păr. În mod regulat, acesta se rupe și este înlocuit continuu ca urmare a proceselor de creștere de la nivelul foliculului descrise anterior.

Alopecia – afecțiune care rezultă ca urmare a creșterii deficitare sau chiar absența firului de păr.

Factorii care duc la instalarea alopeciei sunt:

  • genetici;
  • leziuni ale scalpului;
  • variate boli;
  • carențe alimentare;
  • hormoni;
  • tratamente medicamentoase.

Iritațiile pot să stimuleze sau să reducă creșterea firului de păr. Atunci când iritațiile sunt însoțite de creșterea fluxului sanguin, este stimulată creșterea firului de păr.

Încă înainte de naștere (în cursul lunii a V-a de sarcină) are loc formarea părului când rezultă fire de păr moi, foarte subțiri, pe pielea fătului, ce poartă numele de lanugo. Cea mai mare parte dintre ele vor dispărea în perioada prenatală și sunt înlocuite după naștere cu fire mai rezistente, pigmentate. La pubertate, în zonele axilară și pubiană apar fire de păr mai groase care poartă numele de pilozitate terminală.

Unghiile

Alcătuirea unghiilor: se formează prin multiplicarea celulelor aflate într-un pliu al epidermului, înfundat în derm. Celulele din alcătuirea sa produc cheratină care se distribuie ca o placă pe un pat al unghiei în care se află vase de sânge. Capătul proximal al unghiei este parțial acoperit de cuticulă. În apropierea acesteia, se află o zonă semicirculară de culoare albicioasă, denumită lunula.

Celulele de sub cuticula de la baza unghiei produc proteine care intră în alcătuirea unghiei. Înainte de moartea lor, acumulează cheratină care va constituit de fapt unghia. Imediat sub marginea liberă a unghiei, practic la capătul distal al patului unghial, se află hyponychium, un pliu de piele care are rolul de a împiedica accesul substanțelor externe sub unghie.

Unghia unui deget și structurile asociate acesteia.
Figura 5.4 Unghia unui deget și structurile asociate acesteia.

Distribuție: la nivelul degetelor de la mâini și picioare.

Funcție: de protecție, conferă rezistență structurală vârfurilor degetelor.

Glandele

La nivelul pielii se găsesc următoarele categorii de glande:

  • glande sudoripare: eccrine și apocrine;
  • glande sebacee.

A. Glandele sudoripare – cele mai numeroase și se împart în: glande sudoripare eccrine și glande sudoripare apocrine.

- Glande sudoripare eccrine se caracterizează printr-o distribuție pe toată suprafața corpului, produc transpirație (sudoare) apoasă, transparentă, eliminată prin ducte și astfel intervin în reglarea echilibrului termic.

- Glande sudoripare apocrine se caracterizează prin eliminarea secreției în ducte la care se adaugă și porțiuni din celulele secretoare, în forma unor vezicule. Sunt glande de dimensiuni mai mari, cu o predominanță în zonele axilare și inghinale, a căror produs de secreție este o substanță albă, translucidă, odorantă. Aceasta constituie mediul de cultură propice pentru variate bacterii care vor produce substanțe cu miros caracteristic. Activarea glandelor sudorale apocrine se face prin stimuli emoționali și sexuali.

Tot din categoria de glande apocrine, dar cutanate (nu sudoripare), fac parte: glandele ceruminoase și glandele mamare.

Glandele ceruminoase se află în canalul auditiv, produc cerumen (ceara). Acesta din urmă are o consistență vâscoasă, captând substanțele străine și microorganismele înainte ca acestea să înainteze către urechea internă.

Glandele mamare sunt un tip de glande apocrine specializate, modificate în sensul secreției de lapte.

B. Glandele sebacee – secretă sebum (cu proprietăți antibacteriene), în general, în interiorul foliculului pilos. În alcătuirea sebumului intră în principal lipide și substanțe uleioase care fac părul să fie suplu, pielea moale, flexibilă și previne totodată pierderile de apă în exces.

Din punct de vedere al alcătuirii, glandele sebacee sunt glande alveolare simple ramificate. Ele pot fi încadrate și ca glande holocrine deoarece secreția lor rezultă prin dezintegrarea celulelor.

Acneea este o afecțiune a glandelor sebacee.

Bibliografie:

  • Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la facultățile de medicină; Autori: Krumhardt B., Alcamo I.E.; Barron's & Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș, 2022
Rezolvă Grile din Curs
Acasă Acasă Cursuri Cursuri Grile Grile Simulări Simulări Meditații Meditații