14. Circulația

14.1. Componentele și funcțiile sângelui

Sângele – lichidul care circulă în interiorul aparatului cardiovascular. Reprezintă aproximativ 8% din masa corporală și prezintă un pH între: 7,38 – 7,42.

Fac parte din mediul intern al organismului:

• sângele;
• limfa;
• lichidul interstițial;
• lichidul cefalorahidian;
• perilimfa;
• endolimfa.

Sângele este alcătuit din: elemente figurate (vizibile la microscop, reprezintă 45% din volumul sangvin) și plasmă (reprezintă 55% din volumul sangvin). Exprimarea procentuală a elementelor figurate ale sângelui se numește volum globular procentual sau hematocrit. Valorile medii ale hematocritului la femei: 35-46% și bărbați: 41-50%.

Elementele figurate prezente în sânge sunt:

• globulele roșii (hematii sau eritrocite);
• globulele albe (leucocite);
• trombocite (plachete sangvine).

Globulele roșii/ Hematiile/ Eritrocitele – celule anucleate (fără nucleu), care au rolul de transporta oxigen și dioxid de carbon și de a menține echilibrul acido-bazic. Valorile medii ale numărului de hematii la femei: 4.500.000 hematii/mm3 și bărbați: 5.000.000 hematii/mm3.

Globulele albe/ Leucocitele – celule nucleate, care prezintă mitocondrii și a căror principal rol este de a contribui la apărarea organismului. Sunt capabile să emită pseudopode și să traverseze pereții capilarelor prin porii acestora, ajungând în țesuturi, proces denumit diapedeză. Valorile medii ale numărului de leucocite la femei și bărbați: 5.000 – 10.000 leucocite/mm3.

Sunt 5 tipuri de leucocite. În funcție de prezența sau absența granulațiilor în citoplasmă, acestea se împart în două grupe principale: granulocite și agranulocite. Formula leucocitară reprezintă exprimarea procentuală a tipurilor de leucocite prezente în sânge.

Sunt granulocite:

• neutrofile: 52-62% din leucocite;
• eozinofile: 1-3% din leucocite;
• bazofile: <1% din leucocite.

Sunt agranulocite:

• monocite: 3-9% din leucocite;
• limfocite: 25-33% din leucocite.

Trombocitele/ Plachetele sangvine – elemente figurate necelulare care au rol în hemostază (150.000 - 300.000/mm3).

Plasma sangvină este alcătuită din:

• 90% apă;
• 10% reziduu uscat care se împarte în 1% substanțe anorganice: Na+ (natremia: 135-146 mmol/L), K+ (potasemia: 3,5-5,3 mmol/L), Ca2+ (calcemia: 8,5-10,3 mg/dL), Mg2+, Cl–, HCO3–; și 9% substanțe organice, în majoritate de natură proteică: globuline, albumine, fibrinogen. Proteinograma redă conținutul de albumine (3,5-5 g/dL) și globuline (2,5-3,5 g/dL) din plasmă. Proteinele totale în plasmă: 6-8,5 g/dL.   
  

Presiunea osmotică a plasmei are o valoare de: 300 mOsm/L.

Funcțiile sângelui se deduc din rolurile componentelor sale. De exemplu, ca urmare a unui conținut crescut în apă (90%), sângele intervine în termoreglare. Pe lângă acestea, sângelui i se atribuie rolul de sistem de integrare și coordonare umorală ale funcțiilor deoarece prin intermediul său sunt vehiculați hormoni, mediatori chimici și cataboliți. În plus, pe calea sângelui sunt îndepărtate și transportate spre zonele de excreție, substanțele neutilizabile, toxice sau în exces.

14.2. Funcția de apărare a sângelui

Organismul uman prezintă un contact constant cu diferiți agenți patogeni (purtători de antigene) sau chiar cu antigene libere. Antigen – substanță străină organismului, ce prezintă o structură macromoleculară proteică sau polizaharidică. La momentul pătrunderii în mediul intern al organismului, aceasta declanșează un răspuns imun care constă în producerea de către organism a unor substanțe specifice – anticorpi, ce vizează distrugerea sau neutralizarea antigenului. Anticorpii sunt proteine din clasa gamma-globulinelor.

Procesul de apărare implică două mecanisme fundamentale:

• apărare nespecifică;
• apărare specifică.

Apărarea nespecifică mai poartă numele de apărare înnăscută. Din denumire se remarcă prezența ei în cazul tuturor oamenilor. Modalitatea sa de acțiune implică mecanisme celulare (fagocitoza) și mecanisme umorale, în care sunt implicate doar unele celule și substanțe preformate. Apărarea nespecifică are un caracter primitiv, înregistrează un răspuns prompt, însă cu o eficacitate medie în apărarea organismului.

Apărarea specifică mai poartă numele de apărare dobândită. Din denumire se poate deduce că dezvoltarea ei este declanșată de expunerea organismului la diferiți agenți patogeni care pot provoca un răspuns imun (imunogene). Apărarea specifică se clasifică în:

• apărare specifică dobândită natural, care se poate realiza activ – ca urmare a trecerii prin boală sau pasiv – pe cale transplacentară, de la mamă la făt.     
• apărare specifică dobândită artificial, care se poate realiza activ – prin vaccinare sau pasiv – prin administrarea de ɣ-globuline și antitoxine. După administrarea unui vaccin, mecanismele imunitare declanșate sunt în general aceleași, diferența făcând-o reacțiile mai atenuate provocate în organism    

Răspunsul imun specific se caracterizează prin: specificitate, memorie imunologică (reține informația despre un anumit antigen) și capacitatea de a diferenția structurile proprii ale organismului de cele străine acestuia.

Răspunsul imun se compune dintr-un:

• răspuns imun primar – care apare în urma primului contact al organismului cu un antigen;
• răspuns imun secundar – care apare la un contact ulterior al organismului cu același antigen. Acest tip de răspuns depinde de limfocitele cu memorie.

Medierea răspunsului imun se face prin intermediul a două tipuri de leucocite (limfocitele B și T). Aceasta se realizează prin mecanisme interdependente:

• imunitatea umorală – implică limfocitele B;
• imunitatea mediată celular (celulară) – implică în mod primar limfocitele T.

Atunci când organismul este expus la un antigen specific, acesta este recunoscut prin mecanisme specifice și care vor activa limfocitele B și T. Astfel, răspunsul imun cumulează mecanisme de neutralizare a antigenului sau activează limfocitele cu memorie.

14.3. Lucrare practică – Realizarea și observarea unui frotiu de sânge

Materiale necesare: lame, ac sterilizat, vată, alcool, eter, albastru de metilen 1%, eventual soluție May-Grünwald-Giemsa (albastru de metilen și eozină, în alcool metilic) – de la un laborator de hematologie.

Se dezinfectează pulpa unui deget sau lobul urechii. După înțepare se vor șterge primele picături cu vata, după care se pune o picătură de sânge pe o lamă de sticlă, mai aproape de marginea uneia dintre laturile mai mici. Apoi, cu o altă lamă, a cărei margine se pune la marginea picăturii, ușor înclinată spre lama cu sânge, se va întinde uniform sângele într-un strat cât mai subțire. Se usucă prin agitare în aer sau se fixează cu câteva picături dintr-un amestec de alcool și eter în părți egale și se lasă să se evapore aproximativ 15 minute. Apoi se colorează cu albastru de metilen 1% sau cu soluție May-Grünwald-Giemsa – câteva picături, iar după 3 minute se spală cu apa curată și se observă la microscop.

14.4. Grupele sangvine și transfuzia de sânge

În structura membranei eritrocitelor se află mai multe tipuri de macromolecule care au rol de antigen, denumite aglutinogene. La om, cele mai importante sunt: aglutinogenul zero (0), A, B și D. În plasmă însă se află o serie de compuși cu rol de anticorpi, denumiți aglutinine. Cele mai des întâlnite sunt: aglutinina α – omoloaga aglutinogenului A; β - omoloaga aglutinogenului B.

De-a lungul perioadelor de evoluție umană, prin procese de eliminare reciprocă a aglutinogenelor și aglutininelor complementare, s-au format numeroase sisteme imunologice sangvine. La ora actuală, în practica medicală se recurge la două sisteme importante: OAB și Rh(D).

Sistemul OAB

Regula excluderii menționează că în sângele unui individ nu pot coexista aglutinina împreună cu aglutinogenul complementar (α cu A, β cu B). Adică, nu există indivizi care să prezinte aglutinina α cu aglutinogenul A sau cu aglutinina β cu aglutinogenul B. În situația în care în sângele unui individ se întâlnesc aglutinogenul cu aglutinina omoloagă, se instalează o reacție imună antigen-anticorp care duce la distrugerea hematiilor și cu urmări grave pentru acesta. Combinațiile posibile imunologic aglutinogen-aglutinină constituie de fapt cele 4 grupe sangvine ale populației lumii încadrate în sistemul OAB.

În cazul unei transfuzii de sânge este esențială cunoașterea grupei de sânge atât a donatorului, cât și a primitorului, pentru a putea stabili dacă sunt compatibili. Astfel, regula transfuziei interzice ca aglutinogenul din sângele donatorului să întâlnească aglutinina complementară în plasma primitorului. Prin respectarea acestei reguli, transfuzia de sânge s-ar putea face astfel:

• donator universal – poate dona la toate grupele de sânge: grupa 0, însă poate primi doar de la grupa 0 (izogrup);
• primitor universal – poate primi de la toate grupele de sânge: grupa AB.

Sistemul Rh

Pe lângă un aglutinogen (antigen) care aparține sistemului ABO, pe suprafața eritrocitelor mai există încă un antigen denumit antigenul D sau Rh. Acesta se regăsește la aproximativ 85% din populația globului. Acești indivizi sunt considerați Rh pozitivi (Rh+). Restul de 15% la care lipsește, se numesc Rh negativi (Rh–).

Antigenului (aglutinogenului) Rh îi corespunde o aglutinină (un anticorp) omoloagă anti-Rh, dar care nu se găsește în mod natural în sângele unui individ. Aglutininele anti-Rh pot fi generate prin:

• transfuzii repetate de la individ Rh pozitiv la individ cu Rh negativ;
• în timpul sarcinii, de la mamă cu Rh negativ la făt cu Rh pozitiv.

În ambele cazuri se înregistrează o reacție imunitară a organismului gazdă în fața aglutinogenul D care este similară cu expunerea la oricare alt antigen. Aceasta se manifestă prin activarea limfocitelor și ulterior declanșarea producției de anticorpi anti D (anti-Rh). Astfel, când anticorpii anti D întâlnesc antigenul D de pe suprafața eritrocitelor, reacționează și determină hemoliza.

Gena care codifică sinteza aglutinogenului D prezentă la indivizii Rh+ are un caracter dominant. Astfel, dintre mamă cu Rh– și tată cu Rh+, copiii vor moșteni Rh-ul tatălui. În cazul primei sarcini, evoluția poate fi normală deoarece eritrocitele Rh+ ale fătului nu pot traversa placenta astfel încât să ajungă în circulația maternă și să determine producția de anticorpi anti Rh.

Însă, în momentul nașterii, prin dezlipirea placentei de uter, se rup vase de sânge care permit trecerea sângelui fetal la mamă. În acel moment, la contactul dintre sânge Rh+ (de la făt) cu Rh– (de la mamă) este stimulată producția de anticorpi anti Rh în sângele mamei. Aceștia, în eventualitatea unei viitoare sarcini, pot traversa capilarele placentare, intră în circulația sangvină a fătului și produc hemoliză care poate duce chiar la decesul acestuia, în cazul unei concentrații mari de aglutinine.

14.5. Hemostaza și coagularea sângelui

Hemostaza fiziologică (realizată de organism) constă în totalitatea mecanismelor care intervin în oprirea sângerării la nivelul vaselor mici. Etapele de desfășurare se împart în:

• timpul vasculo-plachetar (hemostaza primară): începe imediat după lezarea vasului de sânge. Reacțiile care se succed în ordine, sunt: vasoconstricția peretelui vascular (realizată pe cale reflexă și umorală) – aderarea trombocitelor de plagă – agregarea trombocitelor – metamorfoza vâscoasă a trombocitelor. Toate aceste reacții conduc la oprirea sângerării într-un interval de 2-4 minute.
• timpul plasmatic – coagularea sângelui: Rezultatul final al acestei etape constă în transformarea fibrinogenului plasmatic solubil, în fibrină insolubilă. În procesul de coagulare intervin: factori plasmatici, factori plachetari, factori tisulari și Ca2+.

Coagularea sângelui are loc în 3 faze:

• Faza I – cea mai laborioasă fază, durează cel mai mult, aproximativ 4-8 minute și constă în formarea tromboplastinei. Procesul se desfășoară sub influența factorilor plasmatici, plachetari și tisulari eliberați ca urmare a leziunii.
• Faza a II-a – sub influența tromboplastinei anterior formate și a ionilor de Ca2+, se formează trombina, prin transformare din protrombină. Procesul durează 10s.  
• Faza a III-a – se încheie cu formarea de fibrină, proces care durează 1-2 s. Practic, trombina desface fibrinogenul solubil în monomeri de fibrină care vor polimeriza spontan, obținându-se o rețea de fibrină insolubilă. În ochiurile acestei rețele vor adera elemente figurate și sângerarea stopează.

14.6. Mica și marea circulație

Arborele vascular cuprinde două teritorii de circulație: circulația mică (pulmonară) și circulația mare (sistemică).

Circulația mică (pulmonară) începe în ventriculul drept (VD) și continuă prin trunchiul arterei pulmonare (AP) care transportă sângele încărcat cu CO2 spre plămâni.

Trunchiul pulmonar se compune din două artere pulmonare (câte una pentru fiecare plămân) care conduc sângele încărcat cu CO2 spre rețeaua de capilare dispusă în jurul alveolelor. Aici, cedează CO2 alveolelor, iar acestea îl elimină prin expirație. Venele pulmonare (VP) colectează sângele cu O2. Venele pulmonare sunt în număr de 4 (câte două pentru fiecare plămân) și se opresc în atriul stâng (AS).

Circulația mare (sistemică) începe în ventriculul stâng (VS) și continuă prin artera aortă (AA) care transportă sângele cu O2 și substanțe nutritive spre țesuturi și organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este preluat de cele două vene cave (VC) și condus către atriul drept (AD).

14.7. Sistemul aortic

Sistemul aortic cuprinde artera aortă și ramurile acesteia care irigă toate țesuturile și organele corpului omenesc.

Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă. De la nivelul acesteia se desprind cele două artere coronare. După o urcare de 5-6 cm, aorta ascendentă se curbează și formează arcul aortic în continuarea căruia de află aorta descendentă subîmpărțită în aorta toracală și aorta abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune stângă și dreaptă.

Ramurile arcului aortic

De la dreapta la stânga, din arcul aortic se desprind:

• trunchiul brahiocefalic – se împarte în: artera carotidă comună dreaptă și artera subclaviculară dreaptă;
• artera carotidă comună stângă;
• artera subclaviculară stângă.

Arterele carotide comune stângă și dreaptă urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroidian unde se bifurcă în artera carotidă externă și internă. La acest nivel se află o dilatație mică, bogată în receptori denumită sinus carotidian (carotic).

Artera carotidă externă irigă: gâtul, regiunile occipitală, temporală și viscerele feței. Artera carotidă internă intră în craniu și irigă: creierul și ochiul.

Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă și iau denumirea de artere axilare. Artera axilară vascularizează pereții axilei și peretele antero-lateral al toracelui și se continuă cu artera brahială care vascularizează brațul. La plica cotului, din artera brahială pleacă arterele radială și ulnară, care vascularizează antebrațul. La mână se formează arcadele palmare din care se desprind arterele digitale.

Din arterele subclaviculare se desprind:

• artera vertebrală – care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se unește cu opusa, participând la vascularizația encefalului;
• artera toracică internă – de la nivelul căreia se formează arterele intercostale anterioare.

Ramurile aortei descendente

Aorta descendentă se subîmparte în aorta descendentă toracală și aorta descendentă abdominală. Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale și viscerale. Ramurile viscerale sunt: arterele bronșice, pericardice și esofagiene.

Aorta descendentă abdominală dă la rândul ei, ramuri parietale și viscerale. Ramurile viscerale ale aortei descendente abdominale sunt:

• trunchiul celiac;
• artera mezenterică superioară;
• arterele renale (stângă și dreaptă);
• arterele testiculare (stângă și dreaptă);
• arterele ovariene (stângă și dreaptă);
• artera mezenterică inferioară.

Trunchiul celiac se împarte în 3 ramuri: splenică, gastrică stângă și hepatică. Acesta vascularizează: stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul și splina.

Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent și partea dreaptă a colonului transvers.

Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul și partea superioară a rectului.

Ramurile terminale ale aortei

Când arterele iliace comune (stângă și dreaptă) ajung la articulația sacro-iliacă, se bifurcă fiecare în: artere iliace internă și externă.

Artera iliaca externă părăsește bazinul și ajunge pe fața anterioară a coapsei și devine artera femurală (irigă coapsa). Aceasta se continuă cu artera poplitee din fosa poplitee, de pe fața posterioară a genunchiului. Artera poplitee se împarte în două artere tibiale:

• artera tibială anterioară – irigă fața anterioară a gambei și laba piciorului și se termină prin artera dorsală a piciorului de la nivelul căreia se desprind arterele digitale dorsale.
• artera tibială posterioară – iriga fața posterioară a gambei și ajunsă în regiunea plantară se împarte în cele două artere plantare (internă și externă), de la nivelul cărora se desprind arterele digitale plantare.

Artera iliacă internă prezintă ramuri parietale pentru pereții bazinului și ramuri viscerale pentru organele din bazin (vezica urinară, ultima porțiune a rectului) și organele genitale (uter, vagin, vulvă, prostată, penis).

14.8. Sistemul venos

Sistemul venos al circulației sistemice este reprezentat de către două vene mari:

• vena cavă superioară;
• vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară – colectează sângele venos de la:

• creier, cap, gât– prin venele jugulare interne stângă și dreaptă;
• membrele superioare – prin venele subclaviculare stângă și dreaptă, care se continuă cu venele axilare stângă și dreaptă și acestea cu venele profunde și superficiale;
• torace: spațiile intercostale, esofag, bronhii, pericard și diafragm – prin sistemul venos azygos.

Atât pe partea stângă, cât și pe partea dreaptă, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară se formează venele brahiocefalice stângă și dreaptă. Fuzionarea acestora formează vena cavă superioară.

De ambele părți, vena subclaviculară se continuă cu vena axilară (stângă și dreaptă) care colectează sângele venos de la membrele superioare. Acesta este adunat pe calea a două sisteme venoase: unul profund și unul superficial. Venele profunde au denumirea similară cu arterele pe care le însoțesc. Venele superficiale, subcutanate, se află imediat sub piele și sunt vizibile cu ochiul liber, prin transparență, datorită colorației albastre. Acestea nu însoțesc arterele și se varsă în venele profunde. La nivelul lor se face administrarea injecțiilor venoase.

Vena cavă inferioară – colectează sângele venos de la:

• membrele inferioare – prin vena femurală;
• pereții și viscerele din bazin – prin vena iliacă internă;
  
• rinichi - prin vena renală;
• suprarenale;
• testicule, ovare;
• peretele posterior al abdomenului – prin venele lombare;
• ficat – prin venele hepatice.

Prin unirea venei iliace comune stângă și dreaptă se formează vena cavă inferioară. Fiecare venă comună iliacă este formată prin unirea venei iliace externe cu cea internă. Vena iliacă internă adună sângele de la pereții și viscerele din bazin. Vena iliacă externă continuă vena femurală care colectează sângele venos de la membrul inferior. Similar membrului superior, și la acest nivel se disting vene superficiale și vene profunde, cu aceleași caracteristici.

Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragmul și se deschide în atriul drept.

Vena portă, o vena mai particulară din marea circulație, intervine în transportul către ficat a sângelui încărcat cu substanțe nutritive ca urmare a absorbției intestinale. Formarea ei rezultă din unirea a 3 vene:

• mezenterică superioară;
• mezenterică inferioară;
  
• splenică.

14.9. Circulația limfatică

Limfa, componentă a mediului intern al organismului, circulă prin sistemul limfatic, ajungând în final în circulația venoasă.

Deosebirea sistemului limfatic de sistemul circulator sangvin este dată de:

• adaptarea sistemului limfatic la funcția de drenare a țesuturilor. În acest fel, capilarele sistemului limfatic formează rețele terminale, iar capilarele sangvine sunt un intermediar între sistemul arterial și cel venos. 
• pereții vaselor limfatice sunt mai subțiri decât cei ai vaselor de sânge.
  

Capilarele limfatice, cu o structură similară capilarelor sangvine, sunt elementul de început al sistemului limfatic. Acestea sunt distribuite la nivelul tuturor organelor și țesuturilor. Prin unirea capilarelor limfatice se formează vase limfatice. Pereții acestora se aseamănă cu cei ai venelor, iar la interior se află valve semilunare care facilitează circulația limfei. Pe traiectul vaselor limfatice se află anumite formațiuni caracteristice, denumite ganglioni limfatici, pe care limfa le traversează în mod obligatoriu. Aceștia pot fi dispuși în anumite zone ale corpului: ganglioni limfatici latero-cervicali; lombari; inghinali, axilari.

Ganglionii limfatici sunt responsabili de:

• producția de limfocite și monocite;
• formarea de anticorpi;
• circulația limfei;
• oprirea pătrunderii în organism a unor substanțe străine;
  
• blocarea răspândirii infecțiilor. 
  

De la variate țesuturi și organe, limfa colectată, traversează ganglionii din regiune și se îndreaptă către trunchiurile limfatice mari, ca în final să fie colectată în canalul toracic și vena limfatică dreaptă (două colectoare limfatice mari).

Canalul toracic – reprezintă colectorul limfatic cel mai mare. Zona de început este în fața vertebrei L2, apoi urcă în partea anterioară a coloanei vertebrale, în spatele arterei aorte, străbate diafragma și pătrunde în torace, unde se deschide în unghiul venos format prin unirea venei jugulare interne din stânga cu vena subclaviculară stângă. Partea de început a canalului toracic prezintă o dilatație denumită cisternă chili (în fața vertebrei L2). Canalul toracic se întinde pe 25-30 cm lungime și prezintă valve la interior. Acesta colectează limfa din jumătatea inferioară și pătrimea superioară stângă ale corpului.

Vena limfatică dreaptă – colector limfatic ce se deschide la unirea dintre vena jugulară internă dreaptă și vena subclaviculară dreaptă. Se întinde pe 1-2 cm lungime și adună limfa din pătrimea superioară dreaptă a corpului.

În capilarele arteriale se filtrează 16 mL apă/minut. Din acesta, un volum 15 mL se resoarbe în sânge la nivel capilarelor venoase. Volumul de apă rămas, nu va stagna în țesuturi, ci urmează capilarele limfatice. Valoarea debitului limfatic mediu este de aproximativ 1,5 L/ zi, dar poate prezenta variații raportate la factorii hemodinamici locali.

Splina – organ nepereche ce se află în zona abdominală și care este parte a sistemului circulator. Este de culoare brun-roșcată, cu masa de 180-200 g și se află în loja splenică (cuprinsă între colonul transvers și diafragm), în stânga lojei gastrice. Artera splenică (ramură a trunchiului celiac) vascularizează splină. Colectarea sângelui venos este făcută de către vena splenică, care contribuie și la formarea venei porte.

Rolurile splinei sunt:

• produce limfocite;
• distruge eritrocitele bătrâne;
• intervine în metabolismul fierului;
• depozitează sângele (200-300 mL). La nevoie (hemoragii, efort fizic) trimite în circulație sângele.

14.10. Inima. Activitatea cardiacă

Aparatul cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în organism. De aici se deduc două roluri majore:

• distribuie tuturor celulelor din organism O2 și substanțe nutritive;
• colectează produși de catabolism de la nivelul țesuturilor pe care le excretă ulterior.

Pentru buna funcționare a acestui sistem, componentele implicate au funcții bine definite:

• inima – reprezintă forța motrice, rolul său fundamental este de a pompa sângele;
• arterele – conductele de distribuție;
  
• venele – rezervoarele de sânge care asigură întoarcerea sângelui la inimă;
  
• microcirculația (arteriole, metarteriole, capilare, venule) – teritoriul vascular la nivelul căruia se desfășoară schimburile de gaze și substanțe.
  

Pentru o mai bună înțelegere, inima se împarte în două: inima stângă și inima dreaptă. Din punct de vedere anatomic, inima prezintă 4 cavități: două atrii și două ventricule. Pe ambele părți, inima prezintă valve care în condiții normale, determină deplasarea unisens a sângelui. Acesta valve sunt:

• Valvele atrio-ventriculare (mitrală și tricuspidă): separă atriile de ventricule. Acestea se deschid în timpul diastolei și permit în acest fel ca sângele să treacă din atrii în ventricule. În timpul sistolei se închid și blochează întoarcerea sângelui în atrii. Atriul drept este separat de ventriculul drept prin valva atrio-ventriculară, care mai poartă numele de valva tricuspidă. Atriul stâng este separat de ventriculul stâng prin valva atrio-ventriculară care mai poartă numele de valva bicuspidă sau mitrală.
• Valvele semilunare (aortice și pulmonare): una separă ventriculul stâng de artera aortă – valva semilunară (sigmoidă) aortică; cealaltă separă ventriculul drept de artera pulmonară – valva semilunară (sigmoidă) pulmonară. Ambele se deschid în perioada de sistolă și permite expulzia sângelui în artere, blocând trecerea sângelui înapoi în ventricule. 
  

Debitul cardiac redă volumul de sânge pe care îl expulzează fiecare ventricul într-un minut. Aceasta este o măsură cu ajutorul căreia se poate aprecia funcția de pompă a inimii. Astfel, valoarea lui este dată de produsul dintre volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie – volum-bătaie/ volum sistolic – (care are o valoare medie de 70 mL) și frecvența cardiacă (normal: 70-75 bătăi/ min). Astfel, un debitul cardiac normal de repaus este de aproximativ 5 L/min.

Debitul cardiac = Volum-bătaie (volum sistolic) x Frecvența cardiacă

Frecvența cardiacă se află sub control nervos. Stimularea SN simpatic crește frecvența cardiacă, pe când stimularea SN parasimpatic o scade.

Volumul-bătaie depinde de:

• forța de contracție ventriculară;
• presiunea arterială;
  
• volumul de sânge care se găsește în ventricul la finalul diastolei.

În efortul fizic intens cresc atât frecvența cardiacă (până la 200 bătăi/min), cât și volumul bătaie (până la 150-200 mL). Implicit, acestea vor determina și creșterea debitului cardiac de până la 6 ori (de la 5 L/min până la 30 L/min). În timpul somnului debitul cardiac scade, iar în sarcină, febră și la altitudine crește. 

14.11. Proprietățile fundamentale ale miocardului (mușchiului cardiac)

Aceste proprietăți stau la baza funcției de pompă a inimii.

Depolarizarea unei celule miocardice se transmite tuturor celulelor din aproape în aproape, țestul miocardic comportându-se astfel ca un sincițiu. Se poate afirma că inima funcționează ca două sinciții, unul atrial și unul ventricular, dar care din punct de vedere electric, sunt izolate. Unica conexiune funcțională electrică dintre atrii și ventricule se face prin nodul atrioventricular și continuarea sa, fasciculul atrioventricular His.

Mușchiul cardiac este format din două tipuri de celule musculare:

• tip 1 - celule excitabile care inițiază și conduc impulsul. Sunt diferite față de celulele mușchiul striat, deoarece aceste celule generează stimulul în interiorul organului (inimii) – automatismul/ autoritmicitatea inimii.
• tip 2 - celule excitabile care îndeplinesc funcția de conducere a impulsului și în plus, răspund prin contracție la stimuli – aceste celule formează miocardul de lucru.
  

Sunt proprietăți ale miocardului: excitabilitatea, automatismul, conductibilitatea, contractilitatea.

• excitabilitatea – proprietatea celulei musculare cardiace (miocardului) de a răspunde la un stimul printr-un potențial de acțiune propagat. Ca și în cazul altor celule excitabile, pragul de excitabilitate, legea „totul sau nimic”, sunt valabile și pentru celulele miocardice. Însă, în mod particular, inima este excitabilă doar în perioada de diastolă și inexcitabilă în sistolă, aceasta constituind legea inexcitabilității periodice a inimii. În sistolă, inima se găsește în perioada refractară absolută – interval în care oricât de puternic ar fi stimulul aplicat, inima nu poate genera un răspuns. În acest fel se conservă funcția de pompă ritmică a inimii, prevenind tetanizarea acesteia ca urmare a unei expuneri la stimuli aplicați cu frecvență mare. Astfel, starea refractară în care se găsește inima este justificată de forma particulară a potențialului de acțiune al fibrei miocardice. 
• automatismul – proprietatea inimii de a se autostimula. Această proprietate justifică continuarea bătăilor inimii, dacă ea ar fi scoasă din corp. Prin asigurarea nutriției inimii cu ajutorul unui lichid special și în absența influențelor extrinseci nervoase, vegetative și umorale, activitatea ritmică a inimii se menține pe parcursul a câteva ore sau zile. Celulele care inițiază și conduc impulsul intră în alcătuirea unor centre ale inimii (centre de automatism cardiac) care generează automatismul și sunt în număr de 3: nodulul sinoatrial, nodulul atrioventricular, Fasciculul His și rețeaua Purkinge.

• Nodulul sinoatrial – menține activitatea bătăilor inimii normală, în ritm sinusal, dată de frecvență rapidă a descărcărilor de 70-80 (potențiale de acțiune) impulsuri/minut. Acesta se află în grosimea peretelui atriului drept, în apropierea zonei de vărsare a venei cave superioare.     
• Nodulul atrioventricular (joncțiunea atrio-ventriculară) – în mod normal acest centru nu se manifestă, însă activitatea sa este permanentă și se desfășoară în paralel cu cea a nodului sinoatrial. Frecvența descărcărilor la acest nivel este mai scăzută, 40 impulsuri/minut, care în eventualitatea nefuncționării nodulului sinoatrial, ar imprima inimii un ritm nodal (joncțional) ca urmare a preluării conducerii de către nodulul atrioventricular. 
  
• Fasciculul His și rețeaua Purkinge – prin scoaterea din funcțiune a nodulul atrioventricular, comanda inimii este preluată de acest centru, cu o frecvență de descărcare și mai mică, de 25 impulsuri/minut și care imprimă un ritm idio-ventricular.    
  

Anumiți factori externi pot influența ritmul de activitate al centrului de automatism (de comandă) astfel:

- căldura/ stimularea SN simpatic – accelerează frecvența bătăilor (ritmul) inimii: tahicardie;. - răcirea nodulului sinusal/ stimularea SN parasimpatic – diminuarea frecvenței bătăilor (ritmul) inimii: bradicardie. 

• conductibilitatea – proprietatea mușchiului cardiac de a conduce (propaga) excitația tuturor fibrelor sale. Viteza de conducere în masa cardiacă variază. Prin fasciculul His și rețeaua Purkinje, aceasta este de 10 ori mai mare decât prin celelalte două centre de automatism. 
• contractilitatea – proprietatea mușchiului cardiac de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale. Fenomenul de contracție a fibrelor miocardice le scurtează, crește presiunea în cavitățile cardiace și astfel sângele este expulzat. Forța de contracție a inimii este direct proporțională cu grosimea pereților acesteia. Astfel, în atrii este mai redusă, comparativ cu ventriculele. Peretele muscular al ventriculului stâng fiind mai gros duce la creșterea forței de contracție la acest nivel, față de ventriculul drept.
  

14.12. Ciclul cardiac

Un ciclu cardiac se compune dintr-o sistolă și o diastolă. Durata acestuia este invers proporțională cu frecvența cardiacă. Astfel, pentru un ritm de 75 bătăi/minut, ciclul cardiac are o durată de 0,8 s.

Transmiterea stimulului se face cu întârziere la nivelul nodulului atrio-ventricular ceea ce determină un asincronism între sistola atriilor și cea ventriculară. Practic, sistola ventriculară are loc la 0,10 s după cea atrială. Ciclul cardiac debutează cu sistola atrială a cărei durată este de 0,10 s. În timpul acesteia presiunea din atrii crește. Sângele nu poate urma un traseu retrograd spre venele mari, deoarece fibrele musculare din jurul orificiilor de vărsare ale venelor în atrii, se contractă. În acest fel, sângele este forțat să traverseze valvele atrio-ventriculare. În cursul sistolei atriale, ventriculele se găsesc la sfârșitul diastolei ventriculare, în care aceste cavități sunt aproape pline cu sânge, iar sistola atrială definitivează umplerea lor. Diastola atrială urmează sistolei atriale și durează 0,70 s.

În paralel cu diastola atrială și corespunzător începutului ei, se desfășoară sistola ventriculară cu o durată de 0,30 s și constă în două faze: faza de contracție izovolumetrică și faza de ejecție. Faza de contracție izovolumetrică debutează odată cu închiderea valvelor atrio-ventriculare și se încheie la momentul deschiderii valvelor semilunare (sigmoide). În cursul acesteia ventriculul se contractă asemenea unei cavități închise asupra unui lichid incompresibil, ceea ce favorizează creșterea rapidă a presiunii din cavitate. Deschiderea valvelor semilunare cu ejecția sângelui are loc secundar creșterii de presiune din ventricule peste valoarea din artere. Faza de ejecție începe prin deschiderea valvelor semilunare și se finalizează cu închiderea lor.

Apoi urmează diastola ventriculară cu o durată de 0,5 s. În acest fel scade presiunea din ventricule sub cea din artere, determinând astfel închiderea valvelor semilunare și blocarea reîntoarcerii sângelui în cavitățile ventriculare. Pentru un interval scurt de timp, ventriculele devin cavități închise (diastola izovolumetrică), iar presiunea de la acest nivel scade sub cea din atrii. Acesta constituie factorul declanșator pentru deschiderea valvelor atrio-ventriculare și umplerea ventriculelor cu sânge. Urmează o perioadă de relaxare a atriilor și ventriculilor denumită diastolă generală, cu o durată de 0,40 s. La finalul acesteia se reia ciclul cardiac începând cu sistola atrială.

14.13. Manifestări ce însoțesc ciclul cardiac

În cursul activității sale, inima determină o serie de: manifestări electrice, mecanice și acustice.

• manifestări electrice, care redau însumarea vectorială a biocurenților de depolarizare și repolarizare miocardică. Înregistrarea grafică a acestora constituie electrocardiograma, metodă de investigare a activității cardiace utilizată în clinică. 
• manifestări mecanice, care sunt redate de: șocul apexian și pulsul arterial. Șocul apexian este impactul ritmic sistolic determinat de vârful inimii asupra peretelui toracic, la nivelul spațiului V intercostal. Pulsul arterial reprezintă expansiunea sistolică a peretelui arterial produsă de creșterea bruscă a presiunii sângelui (și implicit a volumului acestuia). Perceperea pulsului se face prin comprimarea unei artere superficiale (de exemplu artera radială) pe un plan dur (osos). În urma examenului clinic efectuat prin palpare, se pot obține informații despre volumul sistolic, ritmul și frecvența cardiacă. Înregistrarea grafică poartă numele de sfigmogramă, din care se pot obține informații despre artere, precum și modul de golire a ventriculului stâng.
  
• manifestări acustice, care sunt reprezentate de zgomotele cardiace. Prin înregistrarea lor grafică se obține fonocardiograma. Zgomotul I este un zgomot sistolic, de durată mai lungă, mai intens și de tonalitate joasă. Este produs de succesiunea următoarelor fenomene: închiderea valvelor atrio-ventriculare și vibrația miocardului resimțită la debutul sistolei ventriculare. Zgomotul II este un zgomot diastolic, de durată mai scurtă, mai puțin intens și mai acut. Este determinat de închiderea valvelor semilunare de la începutul diastolei ventriculare
  

14.14. Circulația sângelui în artere (Circulația arterială)

Hemodinamica este știința care studiază circulația sângelui și pentru care sunt aplicabile legile generale ale hidrodinamicii. Sângele urmează un circuit închis, unisens. Dispunerea în serie a circulației pulmonare și sistemice justifică egalitatea volumului de sânge pompat de ambele ventricule în cursul unui minut.

Arterele sunt vase de sânge prin care acesta iese din inimă. Aprecierea circulației sangvine prin artere se face prin măsurători ale: presiunii arteriale, debitului sangvin și rezistenței la curgere a sângelui (rezistența periferică). Proprietățile funcționale ale acestora sunt:

• elasticitatea – proprietate a arterelor mari de a permite destinderea lor pasivă odată cu creșterea presiunii sangvine și de a reveni la dimensiunea inițială odată cu scăderea ei. Aceste variații pasive ale calibrului arterelor mari mențin curgerea continuă a sângelui și previn ejecția intermitentă a sa. Peste conținutul de sânge deja existent în artere, sistola ventriculară mai pompează în plus un volum de 75 mL. Elasticitatea arterelor amortizează unda de șoc declanșată. Astfel, o parte din energia sistolică se cumulează sub formă de energie elastică la nivelul pereților arterelor și urmează să fie cedată coloanei de sânge în cursul diastolei.  
• contractilitatea – proprietate a arterelor de a-și modifica semnificativ diametrul lumenului prin contracția sau relaxarea mușchilor netezi ai peretelui vascular. În acest fel este permis controlul distribuției debitului cardiac către țesuturi și organe. Tonusul muscular neted este dependent de: activitatea nervilor simpatici, presiunea arterială, concentrația locală a unor metaboliți, precum și activitatea unor mediatori.   

Înaintarea spre periferia arborelui circulator scade diametrul lumenului vascular și crește suprafața totală de secțiune. Acest parametru variază invers proporțional cu viteza de curgere a sângelui. Totodată și presiunea scade concomitent cu depărtarea de inimă. De exemplu, în artera aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare de 1000 de ori mai mică, respectiv 0,5 mm/s, ca urmare a creșterii secțiunii teritoriului capilar de același număr de ori.  

Circulația sângelui în vase se face sub o anumită presiune care în cursul sistolei ventriculare stângi este superioară presiunii atmosferice cu 120 mmHg (presiunea sistolică sau arterială maximă), iar în cursul diastolei cu 80 mmHg (presiunea arterială diastolică sau minimă). Presiunea sângelui unui individ se poate aprecia indirect prin determinarea tensiunii arteriale. Aceasta constă în măsurarea contratensiunii necesare aplicate în exteriorul arterei care să egaleze presiunea sângelui din interior.

Factorii determinanți ai presiunii arteriale sunt:

• debitul cardiac – presiunea arterială variază direct proporțional cu debitul cardiac.
• rezistența periferică (rezistența la curgere a sângelui) – constituite totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Depinde direct proporțional de: vâscozitatea sângelui și lungimea vasului. Astfel, vas de calibru mic, dar lungime mare prezintă o rezistență periferică mare. Deci, la nivelul arteriolelor se remarcă cea mai mare rezistență.
  
• volumul sangvin (volemia) – depinde direct proporțional de lichidele extracelulare (LEC) și reprezintă 8% din greutatea corporală. Astfel, scade volumul LEC, scade și volemia și implicit presiunea arterială – hipotensiune. Crește LEC, crește și volemia, deci și presiunea arterială – hipertensiune.
  
• elasticitatea – scade odată cu înaintarea în vârstă. Intervine în amortizarea tensiunii arteriale sistolice și menținerea ei în cursul diastolei. 
  

Debitul cardiac este direct proporțional cu presiunea arterială și invers proporțional cu rezistența periferică: Debitul cardiac = Presiunea arterială/ Rezistența periferică.  

Hipertensiunea arterială sistemică constă în creșterea presiunii arteriale sistolice peste 130 mmHg și/ sau a celei diastolice peste 90 mmHg. O astfel de manifestare duce la creșterea lucrului mecanic cardiac si implicit poate afecta vasele de sânge, precum și alte organe: rinichi, inimă, ochi.

14.15. Circulația sângelui în vene (Circulația venoasă)

Venele sunt vase de sânge prin care acesta se întoarce la inimă. Volumul venos îl depășește de aproximativ 3 ori pe cel arterial. Astfel, teritoriul venos adăpostește aproximativ 75% din volumul sangvin. În vene, presiunea sângelui este foarte scăzută (10 mmHg la originile sistemului venos și 0 mmHg la vărsarea venelor cave în atriul drept). În vene, viteza sângelui crește de la periferie spre inimă deoarece suprafața de secțiune a venelor scade de la periferie spre inimă. De exemplu, la periferia venelor, sângele circulă cu o viteză de 0,5 mm/s, iar prin cele două vene cave cu 100 mm/s.

Structura pereților venoși prezintă mici cantități de țesut elastic și muscular neted, astfel venele sunt distensibile și au caracter contractil.

Între artera aortă și atriul drept, inima creează și menține constantă o diferență de presiune (aortă: 100 mmHg; atriul drept: 0 mmHg). Însă, când sângele traversează arteriolele și capilarele, presiunea acestuia scade destul de mult încât rămân 10 mmHg ce constituie forța de împingere manifestată în partea incipientă a sistemului venos.

Activitatea de pompă cardiacă (pompă aspiro-respingătoare) favorizează procesul de întoarcere a sângelui la inimă care prezintă importanță în reglarea debitului cardiac. În cursul sistolei ventriculare, inima împinge sângele spre artera aortă și simultan aspiră în atriul drept sângele din venele cave. La un individ sănătos, volumul de sânge pompat de inimă este echivalent cu volumul de sânge primit prin aflux venos (legea inimii).

Întoarcerea venoasă spre cord este susținută prin mai multe mecanisme, cum ar fi:

• aspirația toracică – mai mult în inspir, intervine prin menținerea unei presiuni mai scăzute în venele mari din cavitatea toracică.
• presa abdominală – constituie presiunea pozitivă din cavitatea abdominală care favorizează circulația sângelui spre inimă. În inspir efectul este mai accentuat (mușchiul diafragm coboară). 
  
• pompa musculară – venele profunde se golesc de sânge în cursul contracțiilor musculare. În perioada de relaxare dintre două contracții, venele profunde aspiră sângele din venele superficiale. Prin prezența valvelor (la nivelul membrelor inferioare), refluxul de sânge este înlăturat. 
  

Figura 14.5 Valve venoase.

• Gravitația stimulează curgerea sângelui din venele situate superior atriului drept. Întoarcere venoasă din membrele inferioare este influențată negativ de gravitație.    
• Masajul pulsatil realizat de către artere asupra venelor asociate situate împreună în același pachet vascular, stimulează întoarcerea venoasă. 
  

14.16. Noțiuni elementare de igienă și patologie

Cardiopatia ischemică (boala coronară ischemică) – apare secundar diminuării debitului sangvin la nivelul circulației coronariene. Reprezintă cel mai întâlnit factor cauzator de deces în Europa și America de Nord. Poate fi acută (ocluzia coronariană acută, infarctul de miocard) sau cronică (diminuarea forței de contracție a pompei cardiace). Cel mai frecvent, debitul coronarian scade care urmare a instalării aterosclerozei. Aceasta este o patologie care se manifestă la indivizi predispuși genetic sau care consumă lipide în exces, prin depozitarea progresivă a colesterolului sub endoteliul arterial. În timp, depozitele se fibrozează, se calcifiază, formându-se astfel placa ateromatoasă, care în funcție de cât de proeminentă este în lumenul arterial, poate bloca complet sau doar parțial fluxul sangvin. O alimentație echilibrată îmbinată cu activitate fizică, constituie soluții de prevenire.

Aritmii cardiace – tulburări de conducere și/ sau producere a impulsului cardiac. Există tipuri și cauze multiple.

Hemoragiile interne și externe – pierderea unei cantități de sânge din sistemul circulator. Pierderea poate fi exterior organismului – hemoragii externe; Sau în țesuturi sau cavități ale organismului – hemoragii interne. Consecințele depinde de cantitatea de sânge pierdută sau de țesutul afectat. Cauzele sunt numeroase, însă în general sunt de natură traumatică.

Leucemiile – sunt neoplazii (proces patologic de formare a unui țesut nou tumoral) ale țesuturilor hematoformatoare. Cauze necunoscute determină tipuri variate.

Anemiile – constau în scăderea numărului de hematii sau a cantității de hemoglobină. Cele mai des întâlnite anemii sunt:

• Anemia prin pierdere de sânge: ulterior unei hemoragii rapide, organismul poate înlocui plasma în 1-3 zile, însă numărul de hematii revine la normal în 3-6 săptămâni. Hemoragiile mici și frecvente afectează conținutul în hemoglobină al eritrocitelor în sensul scăderii acesteia.
• Anemia feriprivă: problemele în metabolismul fierului ce țin de aportul, absorbția, transportul acestuia, se răsfrâng asupra alterării producției de hemoglobină.    
  
• Anemia megaloblastică: constă în sinteza de hematii de dimensiuni mari, formă și funcții alterate. Cauza principală: deficit în absorbția intestinală a vitaminei B12 sau a acidului folic. 
  

14.17. Lucrare practică

Măsurarea pulsului

Materiale necesare: cronometru sau ceas cu secundar.

Pulsul arterial constă în expansiunea sistolică a peretelui arterial, determinată de variația de volum arterial din cursul expulziei sângelui din inimă. Se palpează artera radială din apropierea articulației radio-carpiene, prin comprimarea arterei pe planul dur osos al radiusului.

Pulsul venos rezultă din variațiile de volum ale venelor din apropierea inimii, ca urmare a variațiilor de presiune din atriul drept în timpul ciclului cardiac. Se observă sau se palpează o venă de la baza gâtului (de exemplu, vene jugulară internă).

Unda pulsatilă este un transport energetic pe calea pereților vaselor de sânge. Aceasta se propagă cu o viteză de 5 m/s – de 10 ori mai rapid decât viteza de curgere a sângelui (0,5 m/s) – care reprezintă transportul de materie. Înregistrarea grafică a undei pulsatile – sfigmograma se obține prin interpretarea acesteia de către medic și oferă informații cu privire la activitatea cardiacă și a stării pereților vasculari.

În stare de repaus, pulsul variază între 70 – 80 unde/minut.

Măsurarea tensiunii arteriale

Materiale necesare: tensiometru, stetoscop.

Măsurarea tensiunii arteriale se face prin intermediul tensiometrelor, prin multiple metode. În mod curent se recurge la metoda ascultatorie.

Se comprimă brațul stâng cu manșonul pneumatic, manometrul aflat în deviație indicând valorile presiunii din manșon. Stetoscopul se plică sub manșon, în dreptul arterei humerale. Cu ajutorul său se percepe un zgomot ritmic în timpul decomprimării, atunci când presiunea din manșon o egalează pe cea sangvină maximă (sistolică). Continuând decomprimarea, se percepe o accentuare progresivă a zgomotelor ritmice, după care acestea scad brusc în intensitate, moment care indică tensiunea arteriala minimă (diastolică). Valori normale pentru presiunea sistolică se consideră: 100 – 140 mmHg și pentru cea diastolică, valori între 60 – 80 mmHg. În cazul utilizării tensiometrelor electronice cu afișaj, stetoscopul nu mai este necesar. În general, tensiometrele electronice indică și pulsul.

Electrocardiograma și interpretarea acesteia

Electrocardiograma (EKG) reprezintă înregistrarea grafică a manifestărilor electrice ale activității cardiace. În cursul diastolei, fibrele miocardice prezintă o dispunere de sarcini pozitive la exteriorul membranei și negative în interior (potențial de repaus). Polaritatea membranei se inversează în sistolă (depolarizare). Regiunea inimii care intră în activitate devine negativă în raport cu zonele aflate în repaus. Aceste biopotențiale sunt amplificate și înregistrate cu electrocardiograful.

Diferențele de potențial electric înregistrate se transmit până la suprafața corpului. Acestea pot fi preluate prin intermediul unor electrozi aplicați pe piele, la încheieturile mâinilor și la glezna piciorului stâng. Electrozii măsoară diferența de potențial dintre cele două brațe (I), dintre brațul drept și piciorul stâng (II) și dintre brațul stâng și piciorul stâng (III).

Electrocardiograma obținută este următoarea:

Pe traseul acesteia se înscriu 3 unde pozitive (P, R, T) și două unde negative (Q, S). Unda P reprezintă modificările electrice din cursul transmiterii stimulului prin atrii (activarea sau depolarizarea atrială). Undele Q, R, S prezintă activarea sau depolarizarea ventriculară, iar unda T corespunde repolarizării ventriculare. Repolarizarea atrială are loc simultan cu complexul QRS, dar este mascată de depolarizarea ventriculară.

EKG prezintă modificări în bolile de inimă, ușurând diagnosticarea unor maladii cardiace.

Determinarea grupelor sangvine

Materiale necesare: seruri hemotest (de la un centru de recoltare a sângelui), lame de sticlă, ac sterilizat, pipete, alcool medicinal, vată. Serul O(I) conține aglutininele α și β, serul A(II) conține aglutinina α, serul B(III) aglutinina β.

Pe o lamă de sticlă se pun succesiv cu pipepte diferite câte o picătură din cele 3 seruri hemotest în ordinea: O(I), A(II), B(III). Se dezinfectează pulpa degetului persoanei căreia dorim să-i aflăm grupa de sânge, se înțeapă cu acul și se lasă să cadă câte o picătură de sânge lângă fiecare din cele 3 picături de hemotest. Se amestecă ușor fiecare dintre cele doua picături alăturate de ser și sânge și se lasă circa 3 minute, timp în care se produce aglutinarea.

Există 4 posibilități:

• dacă pe niciuna dintre cele 3 lame nu se observă aglutinare, sângele aparține grupei O(I);
• dacă serurile O(I) și B(III) aglutinează, iar A(II) nu, atunci sângele aparține grupei A(II);
• dacă se produce aglutinare în serurile O(I) și A(II) și nu se produce în serul B(III), atunci sângele aparține grupei B(III);
• dacă se aglutinează toate cele 3 seruri, sângele aparține grupei AB(IV).

Similar, se poate proceda și pentru stabilirea prezenței sau absenței factorului Rh, folosindu-se ser anti-Rh.