GinaMed
Cursuri - Biologie Corint - 9. Analizatorii

9. Analizatorii

Cuprins:

9.1. Introducere
9.2. Analizatorul cutanat
9.3. Analizatorul kinestezic
9.4. Analizatorul olfactiv
9.5. Analizatorul gustativ
9.6. Analizatorul vizual
9.7. Analizatorul acustico-vestibular
9.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie

9.1. Introducere

Stimulii din mediul extern și intern care acționează asupra receptorilor din organism sunt analizați din punct de vedere calitativ și cantitativ la nivel cortical, prin intermediul unor sisteme morfo-funcționale denumite analizatori.

Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de senzații în ariile corticale.

Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:

  • segment periferic
  • segment intermediar
  • segment central

Segmentul periferic mai este numit și receptor. Această formațiune este specializată în percepția sub formă de stimuli a unei forme de energie fie din mediul intern, fie din mediul extern.

Segmentul intermediar sau de conducere cumulează căile nervoase care facilitează transmiterea impulsului nervos către scoarța cerebrală; căile de conducere ascendente sunt: directe și indirecte.

  • calea directă: prezintă sinapse mai puține → conducere rapidă a impulsurilor, cu proiectare într-o arie specifică fiecărui analizator;
  • calea indirectă (sistemul reticular ascendent activator): conducere lentă a impulsurilor, cu proiecție corticală, nespecific și difuz. 

Segmentul central reprezintă aria din scoarța cerebrală unde ajunge calea de conducere. Impulsurile ajunse la acest nivel sunt transformate în senzații specifice.     

9.2. Analizatorul cutanat

Pielea – câmp receptor de dimensiuni mari. Justificarea reiese din faptul că la nivelul acesteia sunt prezente numeroase și variate terminații nervoase libere sau încapsulate care trimit informații către centri nervoși superiori cu privire la proprietățile și fenomenele cu care intră în contact organismul. Din structura analizatorului cutanat, receptorii reprezintă segmentul periferic.

Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:

  • tactili
  • termici
  • dureroși
  • de presiune (presionali)
  • pentru vibrații (vibraționali)

Totodată, pielea reprezintă și un înveliș protector, sensibil al organismului, în prelungirea căreia, la nivelul orificiilor naturale ale organismului, se continuă cu mucoasele.

Pielea și receptorii cutanați (a - epiderm; b - derm; c - hipoderm).
Figura 9.1 Pielea și receptorii cutanați (a - epiderm; b - derm; c - hipoderm).

Privind de la suprafața ei, în profunzime, pielea este alcătuită din 3 straturi și anume:

  • Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern.

Este un epiteliu pluristratificat pavimentos, keratinizat, lipsit de vase de sânge, dar prezintă terminații nervoase libere; Hrana este asigurată pe cale osmotică de la nivelul lichidului intercelular. Superficial, prezintă stratul cornos, iar în profunzime, stratul germinativ.

  • Derm – zonă conjunctivă densă la nivelul căreia se remarcă vase de sânge, vase limfatice, terminații nervoase, anexe cutanate (fire de păr, precum și canale ale glandelor exocrine).

Se împarte în: derm papilar (un strat spre epiderm) și derm reticular (un strat spre hipoderm).

În dermul papilar se remarcă papilele dermice, care sunt ridicături tronconice. La nivelul degetelor acestea sunt mai evidente și contribuie la formarea unor proeminențe denumite creste papilare. Prin întipărire, se obțin amprentele utilizate pentru identificări în criminalistică și medicina legală.

La nivelul stratului reticular, elementele celulare sunt relativ rare, dar sunt prezente fibre de colagen, precum și fibre elastice care contribuie la formarea fasciculelor groase.  

  • Hipoderm (denumit și țesut subcutanat) – este constituit din țesut conjunctiv lax, la nivelul căruia se află un număr variabil de celule adipoase. 

La acest nivel se întâlnesc bulbii firului de păr, glomerulii glandelor sudoripare și corpusculii Vater-Pacini.

Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere și încapsulate de la nivelul pielii.

  • Terminațiile nervoase libere sunt localizate printre celulele epidermului. Acestea sunt ramificări dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali. Unele dintre aceste fibre nervoase au terminațiile în formă de coșuleț distribuite în jurul unor celule epiteliale. Ele reprezintă discurile tactile Merkel cu rol în recepționarea stimulilor tactili.
  • Terminațiile încapsulate sunt prezente în hipoderm și sunt reprezentate de corpusculi pentru sensibilitate tactilă, precum și de corpusculii Vater-Pacini (corpusculii cu dimensiunea cea mai mare).

Și la nivelul dermului sunt prezenți receptori pentru sensibilitatea tactilă. Aceștia sunt: corpusculii Meissner, Krause, Ruffini. Unii au și rol în perceperea variațiilor de temperatură: corpusculii Krause sunt receptori pentru rece, iar Ruffini sunt receptori pentru cald.

Receptorii tactili

Segmentul periferic al analizatorului tactil este reprezentat de receptorii tactili. Aceștia sunt mecanoreceptori, iar stimulul îl reprezintă deformarea mecanică. Receptorii tactili sunt responsabili de generarea senzațiilor tactile, presionale, vibratorii.

Localizare: derm, tegumente fără păr.

În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De exemplu, corpusculii Meissner și discurile Merkel, dispuși în partea superioară a dermului înregistrează atingerea. Distribuiți mai profund în derm, corpusculii Ruffini, recepționează presiunea, iar corpusculii Pacini, vibrațiile.

În plus, terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și presiunii.

Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de dimensiuni mai mici, denumiți corpusculi Golgi-Mazzoni cu implicare în generarea senzației tactile.

Receptorii termici

Segmentul periferic al analizatorului termic este reprezentat de receptorii termici. Aceștia sunt terminații nervoase libere, fără mielină, cu diametru mic și se împart în:

  • receptori pentru rece
  • receptori pentru cald

Receptorii pentru rece sunt mai numeroși comparativ cu cei pentru cald. În cazul unor temperaturi extreme, sunt stimulați totodată și algoreceptorii (receptori pentru durere).

Receptorii pentru durere

Segmentul periferic al analizatorului dureros este reprezentat de receptorii pentru durere care, în principal, sunt terminații nervoase libere. Pe de altă parte, în cazul unor stimulări excesive, toți receptorii cutanați au capacitatea de a transmite aceste impulsuri care sunt ulterior percepute ca durere.

Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură:

  • chimică
  • mecanică
  • termică

Cu cât stimulul persistă mai mult, intensitatea senzației crește.

Câmpul receptor și acuitatea senzorială

Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată reprezintă regiunea de tegument în care stimulul odată aplicat va determina variații în rata de descărcare a neuronului respectiv.

Între suprafața câmpului receptor și densitatea receptorilor din regiunea respectivă există un raport de inversă proporționalitate.

Acuitatea tactilă

Distanța minimă dintre două puncte apropiate, stimulate, la care un subiect poate percepe atingerea fiecăreia dintre ele, se numește acuitate tactilă. Cu alte cuvinte, aceasta descrie pragul de percepție distinctă a două puncte diferite.

Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui superior).

9.3. Analizatorul kinestezic

Conform DEX, termenul de chinestezie descrie totalitatea senzațiilor de mișcare pe care ni le transmite corpul omenesc. În acest fel, funcționarea normală a proceselor motorii implică informarea continuă a SNC cu privire la poziția spațială a corpului, precum și a altor segmente ale sale și a gradului de contracție a mușchilor. Furnizarea acestor informații se atribuie receptorilor vestibulari, vizuali, cutanați și unor receptori specifici din aparatul locomotor (proprioceptori).

Impulsurile primite de la proprioceptori (impulsuri aferente) sunt conduse prin:

  • fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea kinestezică (simțul poziției și al mișcării în spațiu);
  • fascicule spinocerebeloase ventrale (încrucișat) Gowers și dorsale (direct) Flechsig – pentru sensibilitatea proprioceptivă de reglare a mișcării (simțul tonusului muscular).

Relaxarea musculară este prevenită de întinderea și activarea fusurilor, care, la rândul lor declanșează o contracție reflexă. Acest mecanism produce o întindere și o tensiune musculară de relaxare denumită tonus muscular.

Din punct de vedere al localizării, receptorii analizatorului kinestezic se află în:

  • tendoane;
  • mușchi;
  • articulații;
  • periost;
  • ligamente.

Corpusculii Vater-Pacini, receptori întâlniți la nivelul pielii (receptori cutanați), sunt prezenți și în periost și articulații (receptori kinestezici). În acest caz, prezintă sensibilitate la mișcări și variații de presiune.

Corpusculii neurotendinoși Golgi sunt dispuși la joncțiunea dintre mușchi și tendon. Fibrele nervoase care pătrund în corpuscul (1 – 3) au ca stimul întinderea puternică a tendonului.

Rolul acestor corpusculi este de a:

  • controla tensiunea la nivelul tendonului;
  • preveni o contracție musculară excesivă;
  • preveni o alungire musculară exagerată.

Terminațiile nervoase libere își distribuie ramificațiile în întreaga grosime a capsulei articulare. Acestea intervin în transmiterea sensibilității dureroase de la nivel articular.

Corpusculii Ruffini sunt dispuși la nivelul capsulei articulare, în stratul superficial. Aceștia au rolul de a recepționa poziția și mișcările articulare.

Fusurile neuromusculare (unicii proprioreceptori de la nivel muscular) sunt dispuse printre fibrele musculare striate.

Stimulul: tensiunea dezvoltată în timpul contracției musculare.

Fusurile neuromusculare sunt alcătuite din 5 – 10 fibre musculare modificate (fibre intrafusale), înconjurate de o capsulă conjunctivă. Acestea sunt paralele cu fibrele extrafusale (nu sunt componente ale fusului neuromuscular). Fibrele intrafusale pot fi: fibre intrafusale cu lanț nuclear distribuite către periferie (prezintă nuclei alungiți, ovalari, dispuși în lanț) și fibre intrafusale cu sac nuclear distribuite central (prezintă nuclei rotunzi, dispuși în sac). Spre deosebire de zona centrală, zonele periferice ale fusurilor neuromusculare au caracter contractil. Porțiunea centrală a fusurilor neuromusculare conține nuclei.

Fibre intrafusale și extrafusale.
Figura 9.2 Fibre intrafusale și extrafusale.

Fusurile sunt inervate senzitiv și motor. Inervația senzitivă se atribuie dendritelor neuronilor senzitivi din ganglionul spinal.

La nivelul măduvei spinării se află două tipuri de motoneuroni care inervează mușchii scheletici:

  • motoneuroni α – inervează fibrele extrafusale;
  • motoneuroni ɣ – inervează fibrele intrafusale.

Axonii neuronilor ɣ din cornul anterior al măduvei spinării asigură inervația motorie. Aceștia se întind până la zona periferică a fibrelor cu sac nuclear și lanț nuclear unde declanșează contracția acestora cu întinderea zonei centrale. În acest fel se produce stimularea fibrelor senzitive anulospirale (distribuite la nivelul sacului fibrelor intrafusale cu sac nuclear) și a celor „în floare” (distribuite spre periferia fibrelor intrafusale cu lanț nuclear).

Contracția fibrelor extrafusale, cu declanșarea contracției mușchiului apare ca urmare a transmiterii impulsului nervos motoneuronului α. Întinderea fibrelor extrafusale declanșează totodată și întinderea fibrelor intrafusale ca urmare a dispunerii în paralel a acestora. În acest fel sensibilitatea kinestezică intervine în informarea centrilor nervoși (pe calea fibrelor nervoase senzitive intrafusale) cu privire la contracția musculară.

Calea sensibilității cutanate și kinestezice.
Figura 9.3 Calea sensibilității cutanate și kinestezice.

De pe imaginea de mai sus care marchează calea sensibilității cutanate și kinestezice, se remarcă cum înainte de pătrunde în bulb, tractul spinotalamic lateral și cel ventral (anterior) se unesc. De asemenea, receptorii pentru durere, cald și rece, reprezentate în principal prin terminații nervoase libere se află în partea superificială a dermului și în profunzimea epidermului. Sunt terminații nervoase libere și în jurul bulbului firului de păr implicate în detectarea presiunii și atingerii.

9.4. Analizatorul olfactiv

Față de unele animale, olfacția (simțul mirosului) este un simț mai puțin dezvoltat la om. Acesta poate distinge aproximativ 10.000 de mirosuri. Însă, din combinarea în cantități diferite a circa 50 de mirosuri primare, se poate obține o diversitate de senzații olfactive.

Rolul principal al olfacției este de a identifica substanțele mirositoare sau nocive din aer. În plus, alături de simțul gustului intervine în identificarea calității alimentelor precum și în stimularea eliberării secrețiilor digestive.

Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească anumite caracteristici:

  • să fie volatilă;
  • să ajungă în nări;
  • să fie solubilă;
  • să poată traversa mucusul;
  • să poată atinge celulele olfactive.
Receptorul olfactiv. 
Figura 9.4 Receptorul olfactiv. 

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori și anume, celule bipolare de la nivelul mucoasei olfactive (neuronul I al căii olfactive). Aceștia sunt dispuși în partea postero-superioară a foselor nazale.

Caracterele celulei bipolare:

  • sunt neuroni fusiformi.
  • prezintă o dendrită scurtă și groasă, la finalul căreia (la polul apical) se află o veziculă (butonul olfactiv) cu cili.
  • din polul bazal, axonii (10-20) se adună într-un mănunchi (formează nervii olfactivi) și traversează lama ciuruită a osului etmoid (osul etmoid prezintă la interior țesut spongios).

Axonii celulei bipolare fac sinapsă cu neuronii multipolari (celulele mitrale) din bulbul olfactiv. Neuronul II al căii olfactive: neuronii multipolari.

Axonii neuronilor multipolari de formă stelată formează tractul olfactiv. Acesta este proiectat în lobul temporal, de aceeași parte, pe fața medială și reprezintă aria olfactivă formată din girul hipocampic și nucleul amigdalian. Calea olfactivă NU prezintă legături directe cu talamusul.

Epiteliul columnar (celulele de susținere), printre care se află neuronii bipolari, este un epiteliu pseudostratificat având nucleii dispuși la înălțimi variate și dau impresia de țesut multistratificat. Alături de neuronii bipolari, epiteliul intră în alcătuirea mucoasei olfactive. Aceasta este diferită de mucoasa nazală în alcătuirea căreia intră stratul de mucus.

9.5. Analizatorul gustativ

Alături de simțul mirosului, simțul gustului are și el rol în a oferi informații cu privire la calitatea alimentelor introduse la nivelul cavității bucale. Totodată, simțul gustului declanșează reflexul necondiționat de secreție a glandelor digestive.  

Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt reprezentați de către mugurii gustativi dispuși la nivelul papilelor gustative din mucoasa linguală.

Papilele gustative pot fi:

  • calciforme (circumvalate);
  • fungiforme;
  • foliate;
  • filiforme (NU au muguri gustativi).

Caracteristici ale mugurilor gustativi:

  • au formă ovoidală;
  • au în structura lor celulele senzoriale, care au un microvil la polul apical;
  • la polul bazal al celulelor senzoriale: ajung terminațiile nervoase ale nervilor: faciali, glosofaringieni și vagi.
Receptorul gustativ.
Figura 9.5 Receptorul gustativ.

Protoneutronul căii gustative: se află în ganglionii anexați nervilor faciali, glosofaringieni și vagi.

Al II-lea neuron al căii gustative (deutoneuronul): se află în nucleul solitar din bulb.

Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de unde impulsurile ajung în aria gustativă din lobul parietal. Aceasta se află în girul postcentral, partea inferioară (al III-lea neuron).

Calea gustativă.
Figura 9.6 Calea gustativă.

Senzația primară de gust

Pe toată suprafața limbii sunt distribuiți mugurii gustativi unde se pot delimita anumite zone specializate în percepția unui anumit timp de gust fundamental. În prezent, nu este complet elucidată identitatea substanțelor chimice specifice care stimulează receptorii pentru gust. Se cunosc cel puțin 13 receptori chimici (posibili sau probabili) la nivelul celulelor gustative. Practic, pentru a putea facilita analiza gustului, calitățile de percepție ale gustului au fost divizate în 4 categorii generale. Acestea au fost denumite senzații gustative primare și sunt:

  • acru;
  • sărat;
  • dulce;
  • amar.
Zonele de percepție a gustului.
Figura 9.7 Zonele de percepție a gustului.

Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli gustativi. Aceștia se încadrează de obicei în senzațiile gustative primare, dar pot fi și stimuli din afara lor.

În urma contactului dintre substanțele sapide (substanțe cu gust) și celulele receptoare ale mugurelui gustativ, se produce depolarizarea acestora cu apariția potențialului de receptor. Acest proces are loc ca urmare a legării substanțelor chimice de moleculele proteice receptoare, care pătrund în membrana microvililor de la polul apical și vor deschide canale ionice. Astfel, acestea vor permite pătrunderea ionilor de sodiu care vor depolariza celula.  

9.6. Analizatorul vizual

Mai mult de 90% din informațiile despre mediul înconjurător sunt furnizate prin vedere. Acest simț intervine totodată și în:

  • perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția principală a analizatorului vizual);
  • orientarea în spațiu;
  • menținerea echilibrului;
  • menținerea tonusului cortical (atenția).

Globul ocular – alcătuire

Globul ocular, aflat în orbită, prezintă o formă aproximativ sferică. Peretele acestuia este alcătuit din 3 tunici concentrice (internă, medie, externă) și 4 medii refringente. Completare de pe imaginea de mai jos: La nivelul globului ocular se află două camere: anterioară și posterioară. Camera anterioară este o regiune cuprinsă între cornee și iris, iar camera posterioară este o regiune cuprinsă între iris și cristalin. Ambele conțin umoare apoasă.

Anatomia ochiului uman.
Figura 9.8 Anatomia ochiului uman.

Tunica externă

  • denumită și tunica fibroasă;
  • alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica (posterior) și corneea (anterior).

Corneea: transparentă, fără vase de sânge, cu numeroase fibre nervoase. În exterior este acoperită de o foiță subțire – conjunctiva.

Sclerotica: opacă, reprezintă 5/6 din tunica externă fibroasă. La nivelul scleroticii se inseră mușchii extrinseci ai globului ocular. În zona posterioară, sclerotica prezintă perforații date atât de ieșirea nervului optic din globul ocular, cât și de intrarea arterei în acesta.

Tunica medie

  • denumită și tunica vasculară;
  • prezintă 3 segmente, de la zona posterioară spre anterioară: coroida, corpul ciliar, iris.

Coroida: localizată în zona posterioară orei serrata (porțiunea situată la limita dintre coroidă și corpul ciliar). Posterior, coroida prezintă la rândul său un orificiu de ieșire a nervului optic.

Corpul ciliar: este situat imediat înaintea orei serrata. Prezintă procese ciliare și mușchiul ciliar.

  • Mușchiul ciliar: este alcătuit din fibre musculare netede circulare (inervate de sistemul nervos vegetativ parasimpatic) și radiare (inervate de sistemul nervos vegetativ simpatic).
  • Procesele ciliare: formate din aglomerări capilare; secretă umoarea apoasă.

Irisul: este o diafragmă în partea anterioară cristalinului, care intervine în reglarea cantității de lumină ce ajunge la nivelul retinei. În mijloc se află un orificiu denumit pupilă.

Tunica internă - Retina

Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția și transformarea stimulilor de natură luminoasă în influx nervos.

Structura retinei:

  • prezintă 10 straturi (primul strat este reprezentat de membrana limitantă internă (1), urmată de - fibrele nervului optic (2) - celule multipolare (ganglionare) (3) - celule amacrine (4) - celule bipolare (5) - celula orizontală (6) - celule fotoreceptoare cu conuri (7) - celule fotoreceptoare cu bastonașe (8) - membrană limitantă externă (9) - strat pigmentar (10));
  • la nivelul cărora sunt 3 tipuri de celule funcționale, aflate în relații sinaptice: celule fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con și de bastonaș, celule bipolare și celule multipolare; celulele bipolare fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axodendritică);
  • în plus, mai sunt: celule de susținere, de asociație și amacrine. Celulele amacrine fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axosomatică), celulele cu conuri și bastonașe fac sinapsă cu celulele orizontale (sinapsă axodendritică).
Straturile retinei.
Figura 9.9 Straturile retinei.

Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de bastonașe/ celulele cu bastonașe/ bastonașele - sunt celule nervoase modificare, adaptate pentru vederea nocturnă sau la lumină de intensitate slabă. Sunt aproximativ 125 de milioane.

Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con/ celulele cu conuri – sunt tot celule nervoase modificate, adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă. Sunt aproximativ 6 – 7 milioane.

Cele două regiuni importante ale retinei sunt:

  • pata galbenă (macula lutea) – în dreptul axului vizual. La acest nivel se află mai multe celule fotoreceptoare cu conuri, comparativ cu cele cu bastonașe. În zona centrală a petei galbene se află o concavitate exclusiv cu celule fotoreceptoare cu conuri, denumită fovea centralis. (Completare: Axul vizual este o linie imaginară care unește obiectul din spațiu care este privit cu centrul pupilei și foveea centrală).
  • pata oarbă – dispusă medial și inferior de pata galbenă, la acest nivel nu sunt prezinte elemente fotosensibile. Această zonă este locul de ieșire a nervului optic din globul ocular și de intrare a arterelor în globul ocular.

Mediile refringente:

  • corneea transparentă;
  • umoarea apoasă;
  • cristalinul;
  • corpul vitros.

Umoarea apoasă: lichid incolor, format ca urmare a activității secretorii a proceselor ciliare.

Cristalinul - caracteristici:

  • este de forma unei lentile biconvexe, transparente; 
  • nu prezintă vase de sânge;
  • nutriția sa se face prin difuziune, de la nivelul vaselor de sânge ale proceselor ciliare;
  • este situat între iris și corpul vitros;
  • învelit de o capsulă elastică (cristaloida);
  • este susținut la locul său de către ligamentul suspensor (un sistem de fibre).

Corpul vitros - caracteristici:

  • formă sferoidală;
  • transparent;
  • consistență gelatinoasă;
  • ocupă camera vitroasă (înapoia cristalinului);

Aparatul dioptric ocular – este format din:

  • cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;
  • cristalin – putere de refracție de aprox. 20 de dioptrii.

Mai simplu, aparatul dioptric al ochiului poate fi echivalentul unei singure lentile convergente cu o putere totală de aprox. 60 de dioptrii și cu centrul optic la 17 mm în fața retinei.

Razele luminoase paralele care pornesc de la o distanță mai mare de 6 m, se vor focaliza la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel, pe retină va apărea o imagine reală, răsturnată și mai mică.

Fața anterioară a corneei prezintă cea mai mare parte a puterii de refracție a aparatului dioptric ocular. Cristalinul, prin creșterea razei lui de curbură intervine în realizarea procesului de acomodare.

Acomodarea redă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu distanța la care este privit un obiect.

Procesul de acomodare este susținut de:

  • elasticitatea cristalinului;
  • aparatul suspensor al cristalinului;
  • mușchiul ciliar – reprezintă organul activ al acomodării;

Atunci când ochiul privește la o distanță mai mare de 6 m:

  • mușchiul ciliar este relaxat;
  • ligamentul suspensor este în tensiune;
  • cristaloida este pusă în tensiune și comprimă cristalinul;
  • astfel, raza de curbură a cristalinului crește;
  • puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.

Atunci când ochiul privește la o distanță mai mică de 6 m:

  • mușchiul ciliar se contractă;
  • fibrele ligamentare se relaxează;
  • tensiunea din cristaloidă scade;
  • cristalinul se bombează (datorită elasticității sale);
  • puterea de convergență crește la valoarea sa maximă.

În timp, odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se îngroașă, scade elasticitatea și astfel scade puterea de convergență, fenomen denumit prezbiopie (prezbiție).

Punct proxim – punctul aflat cel mai aproape de ochi la care vedem clar un obiect cu un efort de acomodare maximal.

La tineri, valoarea sa este de 25 cm.

Punct remotum – punctul aflat cel mai îndepărtat de ochi la care vedem clar un obiect fără un efort de acomodare.

La tineri, valoarea sa este de 6 m.

Acomodarea reprezintă un ACT reflex.

Aceste proces este reglat de către: centrii corticali și coliculii cvadrigemeni superiori, care prin intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat nervului cranian oculomotor (III) din mezencefal, comandă contracția mușchiului ciliar.

Centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau asociative, participă și ei la reflexul de acomodare vizuală.

La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai globului ocular.

Reflexul pupilar fotomotor – reflex mult mai simplu. Centrii nervoși ai acestuia sunt în mezencefal. Acest reflex se traduce prin contracția mușchilor circulari ai irisului (mușchiul sfincter al irisului = mușchiul circular al irisului = mușchiul constrictor pupilar al irisului), urmată de mioză, ca urmare a stimulării retinei cu lumină puternică. Relaxarea mușchilor circulari și contracția mușchilor radiari ai irisului (mușchiul radiar al irisului =  mușchiul dilatator pupilar al irisului), urmat de midriază, apare ca răspuns la o intensitate scăzută a stimulului luminos sau întuneric.

În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, se disting:

  • ochi emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel imaginea obiectelor plasate la infinit este clară, fără acomodare.
  • ochi hipermetrop – retina se află la o distanță mai mică de 17 mm de centrul optic. Persoana în cauză tinde să depărteze obiectele pentru a le vedea clar. Corecția în hipermetropie se face cu lentile convergente.
  • ochi miop (hipometrop) – retina se află la o distanță mai mare de 17 mm. Persoana în cauză tinde să apropie obiectele de ochi pentru a le vedea clar. Corecția în miopie se face cu lentile divergente.

Astigmatismul – viciu de refracție care apare ca urmare a prezenței de numeroase denivelări (raze de curbură) pe suprafața corneei. Datorită meridianului cu putere de convergență anormală a corneei, aceasta va determina formarea de imagini retiniene neclare pentru acele puncte situate în meridianul spațial corespunzător. Corecția în astigmatism se face cu lentile cilindrice.

Tulburări de vedere.
Figura 9.10 Tulburări de vedere.

Procesele fotochimice din retină

Retina prezintă sensibilitate la radiațiile electromagnetice care au lungimea de undă între 390 – 770 nm. Recepția vizuală reprezintă transformarea energiei de natură electromagnetică a luminii în influx nervos. Acest proces este facilitat de către celulele receptoare retiniene:

  • cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali - iodopsine;
  • cu bastonașe – au un singur pigment vizual - rodopsină.

Pigmenții vizuali sunt macromolecule fotosensibile prezente la nivelul celulelor receptoare retiniene.

Mecanismul fotoreceptor

Pentru cele două tipuri de celule fotoreceptoare retiniene, procesul de fotorecepție este similar. Astfel, pigmentul vizual absoarbe energia radiației luminoase și se descompune în cele două componente ale sale:

  • retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);
  • opsină (variază în funcție de pigmentul vizual).

Pigmentul vizual intră în structura membranei celulelor cu conuri și bastonașe. În acest fel, procesul de descompunere a pigmentului determină modificări ale conductanțelor ionice, cu apariția potențialului receptor.

Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Celulele cu bastonașe sunt mai sensibile comparativ cu celulele cu conuri. Pentru a stimula o celulă cu bastonaș este suficientă energia unei singure cuante de lumină.

Adaptarea receptorilor vizuali

  • Adaptarea la lumină

În funcție de conținutul în pigment vizual, sensibilitatea celulelor fotoreceptoare variază direct proporțional. Astfel, sensibilitatea crește odată cu conținutul în pigment vizual.

Însă, cantitatea de pigment vizual din celulele cu conuri și bastonașe prezintă variații raportate la expunerea lor la lumină sau întuneric. Expunerea îndelungată a acestora la lumină puternică duce la descompunerea pigmentului vizual în retinen și opsine. Ulterior, cea mai mare parte a retinenului de la nivelul ambelor celule fotoreceptoare se transformă în vitamina A. În acest fel scad concentrația în pigmenți vizuali împreună cu sensibilitatea ochiului la lumină. Aceste proces poartă numele de adaptare la lumină.

În vederea diurnă sau fotopică intervin celulele cu conuri. Timpul de adaptare la lumină: 5 minute. Reducerea vederii diurne se numește hemeralopie.

  • Adaptarea la întuneric

În cazul expunerii la întuneric pentru mai mult timp, retinenul și opsinele din celulele fotoreceptoare se transformă în pigmenți vizuali. Cantitatea acestora este crescută și prin transformarea vitaminei A în retinen. Acest proces poartă numele de adaptare la întuneric. În cazul unei avitaminoze A, vedere la întuneric este compromisă.

În vederea nocturnă sau scotopică intervin celulele cu bastonașe care au o sensibilitate de 10 ori mai mare la întuneric comparativ cu expunerea la lumină. Reducerea vederii nocturne de numește nictalopie.

Vederea alb-negru și vederea cromatică

Atunci când corpurile reflectă toate radiațiile luminoase, acestea apar albe, iar când le absorb, apar negre.

Prin stimularea celulelor cu bastonașe se declanșează senzația de lumină albă, iar în absența stimulării, senzația de negru.

În funcție de tipul de pigment vizual conținut de celulele cu conuri, stimularea lor produce senzații variate:

  • conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;
  • conuri cu pigment sensibil la culoarea verde – „conuri verzi”;
  • conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră – „conuri albastre”.

Stimularea individuală a fiecărei categorii declanșează senzația culorii absorbite, iar stimularea în egală măsură a celor 3 tipuri de mai sus favorizează senzația de alb.

Roșu, verde și albastru sunt culori primare sau fundamentale. Amestecarea lor în proporții diferite duce la obținerea tuturor celorlalte culori ale spectrului, precum și culoarea albă. Fiecare culoare din spectru are o culoare complementară care prin amestecare cu prima se obține alb.

Daltonism – defect de vedere cromatică. Boală care apare exclusiv la bărbați (genă recesivă X linkată), afectează aproximativ 8% din populația masculină. Patologia se traduce prin absența din naștere a unor celule cu conuri corespunzătoare uneia dintre cele 3 culori fundamentale și percepția în schimb a unui ton cenușiu. În majoritatea cazurilor sunt absente conurile verzi și conurile roșii.

Calea optică

Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentat de către calea optică.

Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.

Neuronul I: celulele bipolare din retină

Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare

Chiasma optică se formează prin încrucișarea axonilor neuronilor multipolari care provin din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) și apoi ajung în tractul optic opus. Axonii care provin din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se mai încrucișează și trec în tractul optic de aceeași parte. Nervul optic conține fibre de la un singur glob ocular. Tractul optic conține fibre de la ambii ochi. De la nivelul tracturilor optice se desprind unele colaterale care merg spre colicul superior din mezencefal, însă fără a constitui o stație sinaptică pentru calea optică.

Tractul optic ajunge la metatalamus, la corpul geniculat extern (neuronul III al căii optice). Acolo, majoritatea fibrelor nervoase ale tractului optic fac sinapsă cu cel de-al III-lea neuron (tritoneuronul). Axonul acestuia se propagă spre scoarța cerebrală și se termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine. Eferențele nervoase care pornesc din corpul geniculat lateral (extern) se numesc radiații optice. La nivelul lobului occipital, în jurul scizurii calcarine, se află ariile vizuale primare și secundare (asociative). Acestea reprezintă segmentul cortical al analizatorului.

În ariile vizuale se realizează:

  • senzația vizuală;
  • percepția vizuală;
  • transformarea stimulilor electrici porniți de la nivelul celulelor fotoreceptoare în senzație de lumină, culoare și formă.
Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.
Figura 9.11 Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.

Segmentul cortical al analizatorului vizual

Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție corticală.

Aria vizuală primară: se întinde predominant pe fața medială a lobilor occipitali, de o parte și de alta a scizurii calcarine. Cea mai întinsă reprezentare o are macula care ocupă regiunea posterioară a lobului occipital.

Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.

Ariile vizuale secundare sau asociative: se află în jurul ariei vizuale primare.

Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală: bolnavul vede literele scrise, însă nu înțelege semnificația cuvintelor citite.

Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

Câmp vizual monocular.
Figura 9.12 Câmp vizual monocular.

Câmpul vizual reprezintă spațiul cuprins cu privirea. Fiecărui ochi i se atribuie un câmp vizual monocular, care se suprapune într-o mare proporție cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea vizuală comună celor două câmpuri este câmpul vizual binocular.

Relația dintre câmpurile vizuale și retină.
Figura 9.13 Relația dintre câmpurile vizuale și retină.

Din imaginea care prezintă "Relația dintre câmpurile vizuale și retină", se observă următoarele:

  • 1 și 2: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului stâng trimite obiectele din jumătatea stângă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a retinei (hemiretina temporală) ochiului stâng trimite obiectele din jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în portocaliu).
  • 3 și 4: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului drept trimite obiectele din jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului drept (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a retinei (hemiretina temporală) ochiului drept vede obiectele din jumătatea stânga a câmpului vizual monocular al ochiului drept (prezentat în portocaliu).
  • 5 și 6: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile stângi ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea stângă a câmpului vizual binocular (prezentat în albastru).
  • 7 și 8: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile drepte ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea dreaptă a câmpului vizual binocular (prezentat în portocaliu).

Un obiect aflat în câmpul vizual binocular formează câte o imagine pe retina fiecărui ochi, iar cele două imagini fuzionează la nivelul scoarței rezultând o imagine unică. Procesul de fuziune corticală are loc cu condiția ca imaginile retiniene să se formeze în puncte corespondente. Procesul de fuziune corticală a imaginilor începe la nivelul corpilor geniculați laterali.

Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime, adică perceția celor 3 dimensiuni: lungime, lățime, adâncime (denumită vedere stereoscopică).

9.7. Analizatorul acustico-vestibular

Urechea internă adăpostește analizatorul acustic și analizatorul vestibular (responsabil pentru poziția corpului atât în repaus, cât și în mișcare). Pentru fiecare analizator, impulsul este condus pe calea unui nerv:

  • nervul acustic (cohlear);
  • nervul vestibular.

Pe traiectul nervului cohlear (acustic) se află ganglionul spiral Corti, iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Perechea VIII de nervi cranieni (vestibulo-cohleari) este formată prin unirea celor 2 nervi.

Atât undele sonore repetate într-o anumită ordine (sunetele), cât și cele care se repetă neregulat (zgomote), pot fi percepute de urechea umană.

Analizatorul vestibular are rolul de a oferi informații cu privire la poziția și a mișcărilor corpului în spațiu. Pe baza acestora, declanșează reflexele posturale și gestuale. Această funcție este completată și de informațiile colectate de la receptorii musculari kinestezici, cutanați (tact, presiune) și optici.

Urechea.
Figura 9.14 Urechea.

Receptorul auditiv

Perfecționarea aparatului acustic a favorizat dezvoltarea unor anexe importante: urechea externă și urechea medie – care nu au nicio legătură cu aparatul vestibular.

Urechea externă este compusă din:

  • pavilionul;
  • conductul auditiv extern.

Urechea medie este o cavitate pneumatică săpată în stânca osului temporal. Timpanul reprezintă peretele lateral al urechii medii. Peretele medial prezintă fereastra ovală și fereastra rotundă. La nivelul peretelui anterior se deschide trompa lui Eustachio. Aceasta reprezintă o cale de comunicare a casei timpanului cu nazofaringele cu rolul de a egaliza presiunea pe ambele fețe ale timpanului.

În interiorul urechii medii se află un lanț articulat de oscioare:

  • ciocanul;
  • nicovala;
  • scărița.

Primul și ultimul oscior prezintă câte un mușchi. Mușchiul ciocanului intervine în diminuarea vibrațiilor sonore puternice, iar mușchiul scăriței le amplifică pe cele slabe, reglând astfel intensitatea undei sonore.

Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de încăperi, denumite labirint osos, săpate în stânca osului temporal. Labirintul osos adăpostește la interior labirintul membranos. Între cele două labirinturi se află perilimfa.

Labirintul osos este alcătuit din:

  • vestibulul osos;
  • canalele semicirculare osoase (3);
  • melcul osos.

Sunt 3 canale semicirculare osoase dispuse în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilatație mai largă denumită ampulă. La cealaltă extremitate, canalul anterior și cel posterior se unesc într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul.

Melcul osos:

  • este situat anterior vestibulului;
  • are formă conică;
  • prezintă un ax osos central – columelă, în jurul căruia melcul osos realizează două ture și jumătate.

La nivelul columelei se inseră lama spirală osoasă care este întregită de membrana bazilară a labirintului membranos și membrana vestibulară Reissner. Aceste două membrane împart lumenul osos în compartimente denumite:

  • rampa vestibulară – aflată deasupra membranei vestibulare;
  • rampa timpanică – situată sub membrana bazilară;
  • canalul cohlear (melcul membranos) – aflat între membrana bazilară, cea vestibulară și peretele extern al melcului osos.

Rampele vestibulară și timpanică conțin perilimfa, iar canalul cohlear (melcul membranos), endolimfa. Aproape de vârful melcului, lama spirală lasă un spațiu liber denumit helicotrema.

Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).
Figura 9.15 Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).

Labirintul membranos este alcătuit dintr-un sistem de camere, adăpostite de labirintul osos. Labirintul membranos adăpostește vestibulul membranos.

Vestibulul membranos este divizat în două cavități:

  • utricula – aflată în partea superioară a vestibulului;
  • sacula – se află sub utriculă.

La nivelul utriculei se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase.

Din partea inferioară a saculei pornește canalul cohlear (melcul membranos) care conține organul Corti cu receptorii acustici.

Organul Corti este așezat pe membrana bazilară. În centrul acestuia se află un spațiu triunghiular, denumit tunelul Corti, pe laturile căruia se găsesc celule de susținere. Fibre dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti traversează tunelul Corti.

Peste celulele de susținere se află celulele auditive. La polul bazal al acestora se găsesc terminații dendritice care provin de la neuronii din ganglionul spiral Corti. De cealaltă parte, la polul apical al celulelor auditive se află cilii auditivi care pătrund în membrana reticulată secretată de către celulele de susținere. Deasupra cililor auditivi se găsește membrana tectoria.

Organul Corti în detaliu.
Figura 9.16 Organul Corti în detaliu.

Receptorii vestibulari

Receptorii vestibulari se găsesc în labirintul membranos.

În utriculă și saculă se află câte o maculă, denumită în funcție de cavitate, respectiv:

  • macula utriculară;
  • macula saculară.

Maculele sunt formate din celule de susținere care sunt așezate pe o membrană bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La polul bazal al acestor celule senzoriale ajung terminațiile dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt integrați în membrana otolitică în care se află carbonat de calciu (CaCO3) și de magneziu (MgCO3) sub formă de granule, denumite otolite.

Membrana otolitică și otolitele.
Figura 9.17 Membrana otolitică și otolitele.

Segmentele intermediar și central

Calea acustică

I neuron - se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele I neuron ajung la polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul Corti. Axonii formează nervul cohlear care se îndreaptă spre cei 2 nuclei cohleari (ventral și dorsal) din punte, unde se află cel de-al II lea neuron. Axonul acestuia se încrucișează, apoi urmează un traiect ascendent spre coliculul inferior din mezencefal. La acest nivel se află cel de-al III lea neuron. În corpul geniculat medial din metatalamus se află cel de-al IV-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează bilateral în girul temporal superior.

Aria secundară (de asociație) este înconjurată de aria primară și primește aferențe de la aceasta.

Căile de conducere ale analizatorului auditiv.
Figura 9.18 Căile de conducere ale analizatorului auditiv.

Calea vestibulară

I neuron – se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele I neuron ajung la celulele senzoriale cu cili din maculă și creste ampulare. Axonii acestuia formează ramura vestibulară a perechii a VIII a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral, medial). Cel de-al II-lea neuron (deutoneuronul) al căii vestibulare se află la acest nivel, de unde pleacă totodată mai multe fascicule:

  • Fasciculul vestibulo-spinal, pleacă spre măduvă și intervine în controlul tonusului muscular.
  • Fasciculul vestibulo-cerebelos, pleacă spre cerebel și controlează echilibrul static și dinamic.
  • Fasciculul vestibulo-nuclear, pleacă spre nucleii nervilor III și IV din mezencefal și VI din punte și controlează mișcările globilor oculari, cu punct de plecare labirintic.
  • Fasciculul vestibulo-talamic, pleacă spre talamus, de unde prin fibrele talamo-corticale se proiectează pe scoarță.

Mecanismul recepției auditive

Urechea umană percepe sunete care se încadrează în următorii parametri:

  • frecvența: 20 - 20.000 Hz;
  • amplitudinea: 0 - 130 db (1 decibel = 1 dyne/cm2).

Undele sonore sunt un produs al rarefierii și condensării aerului. Acestea prezintă următoarele proprietăți fundamentale:

  • înălțimea – dată de frecvența undelor;
  • intensitatea – dată de amplitudine;
  • timbrul – dat de vibrațiile armonice superioare însoțitoare.

Energia mecanică a sunetelor este transformată de către celulele senzoriale ale organului Corti în impuls nervos. Pavilionul urechii captează și direcționează sunetele către conductul auditiv extern și ulterior până la organul Corti. Unda sonoră ajunsă la capătul conductului auditiv extern pune în vibrație membrana timpanului care antrenează la rândul său lanțul de 3 oscioare (ciocan-nicovală-scăriță).

În cazul prezenței unor perforații la nivelul timpanului acuitatea auditivă a urechii respective va scădea (Nu se instalează surditatea).

De la nivelul oscioarelor, unda se propagă mai departe, succesiv, ferestrei ovale, perilimfei și ulterior endolimfei. Variațiile de presiune ale endolimfei produc vibrația membranei bazilare pe care se află organul Corti. Vibrațiile membranei bazilare antrenează la rândul lor cilii celulelor auditive care suferă deformații mecanice în urma contactului cu membrana tectoria. Înclinarea cililor într-o direcție produce depolarizarea celulelor, însă în direcția opusă determină hiperpolarizarea lor. Prin depolarizările celulelor senzoriale crește frecvența potențialelor de acțiune, pe când hiperpolarizările o reduc.

Membrana bazilară prezintă o structură ce poate fi comparată cu a unui rezonator cu coarde caracterizat de anumite particularități în ceea ce privesc elasticitatea și rezonanța:

  • baza melcului intră în rezonanță cu sunetele de frecvență înaltă (15.000 Hz);
  • mijlocul membranei bazilare rezonează cu frecvențe medii (5.000 Hz); 
  • vârful melcului rezonează cu frecvențe joase (20 – 500 Hz).

Transmiterea stimulului auditiv

Din ganglionul spiral Corti, fiecare neuron senzitiv transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare zonală se menține și în cazul celorlalte stații de releu ale căii acustice. Sunetele de o anumită frecvență activează anumiți neuroni cohleari, coliculari și metatalamici. Astfel, excitațiile de natură sonoră divizate în frecvențele componente la nivelul membranei bazilare se transmit spre neuronii corticali, prin „fire izolate”.

Cele două mecanisme care intervin în identificarea direcției de proveniență a sunetului sunt:

  • prin identificarea decalajului în timp dintre semnalele acustice care intră în cele două urechi;
  • prin diferența de intensitate a sunetului care ajunge la cele două urechi.

Fiziologia analizatorului vestibular

Rolul analizatorului vestibular este de a informa creierul cu privire la poziția capului în spațiu, precum și accelerările liniare sau circulare la care este supus. Simțul vestibular nu este un simț al echilibrului propriu-zis. Împreună cu analizatorii kinestezic, vizual, tactic și cerebelul, analizatorul vestibular constituie o componentă importantă a mecanismelor care intervin în reglarea echilibrului.

Segmentul periferic

Otolitele stimulează mecanic receptorii maculari, mecanism care are loc atât în condiții statice, cât și dinamice.

În cazul în care capul stă nemișcat, cilii celulelor senzoriale sunt apăsați de către greutatea otolitelor, transmițând impulsuri nervoase spre centri și în felul acesta informează cu privire la poziția capului în raport cu direcția vectorului gravitațional.

Atunci când capul și corpul sunt supuse unor accelerări de tip liniar (înainte, înapoi sau lateral), forțele de inerție împing otolitele în sens opus deplasării. Acest mecanism este explicat prin densitatea mai mare a otolitelor față de endolimfă. În acest fel, la nivelul centrilor nervoși se declanșează reacții motorii corectoare ale poziției corpului și capului cu scopul de a menține echilibrul pe toată durata mișcării.

Receptorii maculari detectează accelerația (NU viteza de deplasare) și anume:

  • receptorii maculari din utriculă – apreciază accelerația orizontală;
  • receptorii maculari din saculă – apreciază accelerația verticală.

Receptorii analizatorului vestibular sunt totodată și sediul unor reflexe posturale. O modificare bruscă a poziției corpului declanșează reflexe care ajută la menținerea posturii și a echilibrului.

În condițiile accelerărilor circulare ale capului și corpului, receptorii otolitici nu contribuie la menținerea echilibrului.

La baza canalelor semicirculare se află crestele ampulare și cupolele gelatinoase care reprezintă al II-lea organ receptor al analizatorului vestibular responsabil de menținerea echilibrului în condițiile accelerațiilor circulare ale capului și corpului. Deplasarea endolimfei excită mecanic cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare. Orice mișcare de rotație a capului sau a corpului antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare aflate în planul rotației respective. Din cauza inerției, endolimfa din aceste canale va suferi o deplasare relativă în sens opus rotației capului și va înclina cupola gelatinoasă în sensul acestei deplasări (adică opus față de sensul rotației capului).

Ca urmare a orientării canalelor semicirculare în cele 3 planuri ale spațiului, respectiv frontal, orizontal, sagital, este posibilă recepționarea mișcărilor circulare ale capului.

9.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie

Micozele - infecții fungice cutanate. Cauzele pot fi: dermatofiții - infectează tegumentul superficial și anexele cutanate (păr, unghii); sau levurile din genul Candida - afectează și mucoasele. transmiterea micozelor se face de la om la om sau de la animale la om. Tratament: în general local. Răspândirea lor poate fi prevenită prin: tratarea persoanelor bolnave și măsuri riguroase de igienă.

Acneea - Boală inflamatorie a foliculului pilosebaceu. Etiopatologie: complexă și incomplet elucidată. Afectează în special adolescenții, situație în care capătă și o importanță psiho-socială.

Herpesul - infecția cu virusul Herpes simplex. Manifestări: apariția unei rupții cutanate sau mucoase cu aspect caracteristici (vezicule pe o bază eritematoasă). Infecția poate fi: primară sau recurentă. Transmiterea se poate face de la om la om. Tratament: medicamente antivirale.

Piodermitele - infecții bacteriene cutanate. În general sunt superficiale cărora li se aplică de regulă un tratament local cu antibiotice. Apar în mod special la copii.

Rinitele - edem și vasodilatație la nivelul mucoasei nazale, care se manifestă clinic prin rinoree și obstrucție nazală. Poate fi acută sau cronică, având multiple etiologii.

Cataracta - opacifierea cristalinului din compoziția sistemului optic al globului ocular care duce la pierderea graduală a acuității vizuale și care poate duce în timp la pierderea completă a vederii. Cauza opacifierii: modificări chimice la nivelul proteinelor din structura cristalinului. Aceste modificări apar în urma unor infecții, traumatisme sau datorită înaintării în vârstă. Cataracta constituite principala cauză de pierdere a vederii. Tratament: îndepărtarea chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea unuia artificial. 

Glaucomul - constituie o a doua cauză de pierdere a vederii, mai ales în țările mai puțin dezvoltate. Pot fi afectate persoanele de orice vârstă, însă în 95% din cazuri se manifestă la persoanele de peste 40 de ani. 

Glaucomul constă în creșterea presiunii intraoculare. Umoare apoasă nu se drenează corespunzător prin sistemul venos, comparativ cu viteza sa de producție. În acest fel se acumulează lichid care duce la compresia vaselor de sânge ale globului oculare și a nervului optic. Astfel, celulele retiniene sunt distruse, nervul optic se poate atrofia, putând cauza orbirea. 

Conjunctivita - inflamația mucoasei conjunctivale. Cauzele pot fi multiple: alergice, infecțioase, traumatice.

Otita - otita externă reprezintă un termen general care definește orice infecție a urechii externe (micotică, bacteriană, virală).

Otita medie purulentă acută - infecție a urechii medii. Calea prin care agenții patogeni ajung la acest nivel este de regulă, trompa lui Eustachio, de cele mai multe ori ca urmare a unei amigdalite sau răceli. Copiii sunt cei mai susceptibili să dezvolte această infecție deoarece răcesc frecvent și au trompa lui Eustachio scurtă și plasată orizontal. Cel mai des întâlnit simptom: durerea la nivelul urechii medii. Presiunea exercitată de inflamația de la acest nivel poate duce la ruperea membranei timpanice.

Bibliografie:

Rezolvă Grile din Curs
Acasă Acasă Cursuri Cursuri Grile Grile Simulări Simulări Meditații Meditații